Cum a fost inventat Dracul
Dintotdeauna, la toate popoarele lumii, anumite zeităţi întruchipează răul. Însă, contrar celor ce le-ai putea crede, diavolul a fost definit ca unic reprezentant al Răului Suprem la multe secole după apariţia creştinismului...
Opoziţia dintre bine şi rău
Toate religiile au la bază opoziţia bine-rău. Sunt două principii nedespărţite,care duc o permanentă luptă pentru supremaţie. Şi,aşa cum binele e asociat cu credinţa,cu spiritualitatea,cu umanitatea,răul este asociat cu greşeala,cu ruperea armoniei dintre om şi divinitate,cu păcatul. Se crede că noţiunea de „păcat“ a fost definită cu 3000 de ani înainte de Hristos,în Mesopotamia – într-o perioadă când Răul Suprem încă nu avea nume.
Satan intră în scenă
Abia cu 6 secole înainte de Hristos,un profet iranian pe nume Zoroastru (sau Zarathustra) propovăduieşte o religie având doar doi zei:unul reprezentând binele,Ahura Mazda,şi un stăpân al răului,Ahriman.
Mai târziu,în iudaism,îşi face apariţia şi diavolul,dar nu ca inamic al divinităţii,ci ca un soi de consilier al său. Conceptul unui „zeu al răului“,opus lui Dumnezeu,apare în secta iudaică a esenienilor. Acest „demon-şef“ va fi preluat apoi de religia creştină,sub numele de Satan.
Aghiuţă,Sarsailă,Nichipercea
În creştinism,diavolul nu a avut dintotdeauna imaginea pe care ne-o facem acum. Istoria lui este rezultatul unei îndelungate evoluţii a civilizaţiei occidentale. În Evul Mediu,Cel Rău nu numai că nu avea o identitate bine definită – dar nici nu speria prea tare! Oamenii îl vedeau ba ca pe un şarpe,ba în chip de ţap. Ba era verde,ba roşu. I se dădeau,în derâdere,nume de alint:Old Horny (Bătrânul Încornorat),Gentleman Jack,Old Nick -la englezi,Charlot -la francezi,Heinekin,Rumpelstiltskin,Hämmerlin- la germani. Dracul avea o mulţime de porecle şi la români- menite,cumva,să-l facă mai puţin fioros:Aghiuţă,Michiduţă,Sarsailă,Mititelul,Nichipercea,Scaraoţchi... În folclorul european,abundau istorioare amuzante cu „diavolul păcălit“. Când furtunile erau însoţite de tunete,se spunea că dracul îşi bate nevasta.
În plus,diavolul nu domina singur acel „univers al răului“,ci îşi împărţea puterea tot soiul de demoni şi de spirite întunecate,venind din vechile credinţe păgâne.
Vânătoarea de vrăjitoare
Abia în secolul al XIII-lea,religia creştină reinventează noţiunea de diavol şi o asociază cu păcatul şi cu vina. Lucifer,ca unic reprezentant al Răului,creşte în importanţă într-un moment în care creştinismul devine tot mai închegat,într-o Europă în plină evoluţie culturală şi politică. Artele se grăbesc să-i îngroaşe trăsăturile malefice. Satan este înfăţişat ca o făptură uriaşă:are coarne,un bot înspăimântător prin care suflă pucioasă-şi cu care îi sfâşie pe păcătoşi-,ochi roşii malefici,o coadă şfichiuitoare,şi îi ies şerpi din urechi. Adeseori,poartă o coroană şi este aşezat pe un tron,de la înălţimea căruia dă ordine pline de cruzime. O imagine menită să şocheze şi să înspăimânte-şi să îndemne oamenii să nu se îndepărteze de preceptele bisericii.
Două secole mai târziu,demonologia studiază formele şi manifestările pe care le ia diavolul. Începe vânătoarea de vrăjitoare. Orice formă de erezie e pedepsită crunt. Satan este asociat cu păcatul carnal şi cu moartea. Monstroasa lui supremaţie e pusă sub semnul întrebării abia în perioada înfloritoare a Renaşterii,când ştiinţele şi artele cunosc un nemaipomenit avânt.
Apusul terorii diavoleşti
Cel Rău îşi mai pierde din putere pe parcursul secolelor care urmează,pe măsură ce se dezvoltă tehnologiile,dar şi conceptele filozofice. Între secolele XIX – XX,imaginea demonului păleşte. Omenirea nu-şi mai refuză plăcerea,distracţia,amuzamentul,de teamă că va arde în flăcările iadului. Mefistofel,diavolul din drama scriitorului german Goethe,reprezintă mai degrabă latura sumbră a eu-lui nostru interior. Artiştii proclamă,din ce în ce mai răspicat,că infernul se află,mai întâi de toate,în noi înşine. Satan devine personaj de teatru şi de roman,dar şi obiectul reflecţiilor filozofice asupra condiţiei umane. Pentru unii,vremea terorii lui Lucifer a apus...
