Deochiul, superstiţie sau realitate?

„Fugi, deochi, dintre ochi“ ... aşa începe un ritual de descântare – sub forma unei poezioare ritmate şi însoţită de mângâieri pe frunte sau la ceafă – care, chipurile, alungă răul provocat de o privire invidioasă. Pe cât adevăr se bazează, însă, această credinţă?

Considerat, de cele mai multe ori, un furt de energie, deochiul provine dintr-o superstiţie potrivit căreia invidia sau mirarea excesivă faţă de calităţile unei persoane poate acţiona în mod negativ. Vechile credinţe populare spun că manifestările tipice deochiului sunt durerile de cap, febra, senzaţia de greaţă şi starea de moleşeală.

De asemenea, se spune că persoanele cu ochii verzi sau albaştri au o abilitate înnăscută de a deochia. Potrivit credinţei din popor, şi „copiii întorşi de la ţâţă“ – care n-au fost înţărcaţi din prima – deoache când sunt mari. Pentru a nu cădea pradă acestui „vampirism energetic“, superstiţioşii cred în puterea unor descântece şi folosesc anumite talismane pentru a-l îndepărta.

Puterea culorii roşii, pentru protecţie

Se credea, şi încă se mai crede, că deochiul îi afectează, în special, pe oamenii frumoşi, care stârnesc admiraţia sau invidia celor din jur. Printre ei se numără, mai cu seamă, femeile, gravidele şi copiii. Pentru a se feri din calea deochiului, unele persoane încă mai folosesc un obiect de culoare roşie – o basma, o haină sau chiar un fir de aţă, legat la încheietura mâinii stângi.

Totodată, talismanele, cum ar fi mărgelele albastre purtate la gât sau la mână, ochiul lui Horus sau bilele de sticlă umplute cu aţe colorate şi atârnate la ferestre, au puterea de a opri relele. Un alt obiect protector este potcoava, însă aceasta trebuie purtată neapărat cu despicătura în sus, pentru a nu pierde norocul. Unele persoane poartă cu ele şi un căţel de usturoi, o crenguţă de busuioc sau un obiect de aur.

Descântecele alungă răul

În România, unul dintre cele mai folosite descântece este chiar rugăciunea „Tatăl Nostru“. Se spune că trebuie rostită cu intonaţie, de trei ori, şi să schimbi locul în care stai. Cel mai de efect este rugăciunea împotriva deochiului, spusă, în biserică, de un preot. Dincolo de rugăciuni, există descântecele de deochi, neagreate de biserică. Acestea provin din folclorul românesc şi diferă de la o zonă la alta. De obicei, ritualul constă în „stingerea cărbunilor sau a chibriturilor“.

Părintele Antim David, arhimandrit, stareţ la Mănăstirea Schitul Măgureanu din Bucureşti

„Deochiul există şi este cunoscut încă din cele mai vechi timpuri. În Noul Testament nu, ni se vorbeşte despre deochi, pentru că nu trebuie să credem în aşa ceva, dar în practica bisericii noastre avem rugăciuni împotriva acestui rău. Trebuie să ştim, însă, că deochiul este o lucrare a satanei. De aceea, protecţia împotriva deochiului trebuie să vină de la Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este cea care înlătură orice putere a celui rău şi orice încercare a celui rău de a-l birui pe om. Sigur, dacă ne uităm la ce spune lumea, deochiul se ia prin privirile invidioase. Noi, însă, în calitatea noastră de creştini şi de oameni care înţelegem ce înseamnă manifestarea răului în viaţa noastră, nu trebuie să punem această manifestare pe seama altcuiva, decât pe puterea celui rău. Lupta cu răul nu este o ficţiune, ci o realitate a vieţii noastre duhovniceşti. Foarte important este să înţelegem că această luptă trebuie dusă cu toate mijloacele. De aceea, biserica noastră are în tradiţia ei şi rugăciuni pentru cei care suferă de deochi. Apa sfinţită, crucea, mirul şi rugăciunile sunt cele mai tari arme cu care luptăm împotriva răului. Nu trebuie să credem în aţe roşii şi în amulete. Trebuie să credem în puterea Sfintei Cruci. În casă trebuie să avem icoane, pentru că ne ocrotesc de puterea celui rău. Celelalte lucruri n-au nimic în comun cu creştinismul nostru şi cu credinţele noastre”.

Sursă imagine: moshiach.ru