Semnificaţia zilelor săptămânii în popor

În popor, zilele săptămânii erau întruchipate de personaje feminine sau masculine. Astfel, lunea, marţea şi joia erau bărbaţi, iar miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica – femei.

Unele zile erau considerate sfinte (Sfânta Vineri,Sfânta Duminică),altele au primit un sfânt patron (Sfântul Ilie sau Sfântul Ion pentru marţi,Maica Domnului pentru miercuri,Sfântul Nicolae pentru joi,Sfântul Lazăr pentru sâmbătă).

Sfinţii care patronează ziua de luni variază în funcţie de zona geografică:Sfinţii Petru şi Pavel sau Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Se mai spune că zilele umblau pe pământ şi oamenii se puteau întâlni cu ele,dar acum nu se mai întâmplă asta „pentru că am devenit mai păcătoşi”.

Sfânta Luni

În unele locuri,şi lunea era considerată o sfântă,pe care femeile o cinsteau prin post negru. Dacă se năşteau animale în această zi,primeau numele de Lunilă sau Lunoaia. Se credea despre cei care se năşteau în această zi a săptămânii că vor fi urâţi,dar foarte sănătoşi şi norocoşi.

Sfânta Marţi

Marţea era ziua dedicată de romani celor care urmează să se nască. Totodată,în tradiţia populară este considerată o zi nefastă,pentru că are trei ceasuri rele. De aceea,se evitau activităţi importante ca aratul,semănatul,construirea unei case sau a unei fântâni etc.,iar în această zi nu se făceau nunţi,logodne şi nu se mergea în peţit.

În tradiţia populară ziua este patronată de două ciudate reprezentări mitice:Marţolea şi Marţiseara. După Paşti şi,uneori,după Rusalii,urmează cicluri de trei sau şase zile de marţi „oprite”,în care unele activităţi economice sunt interzise.

Sfânta Miercuri

Miercurea apare în tradiţia populară ca o sfântă bătrână. În unele părţi,se spune că ar fi slabă şi necăjită,fie îmbrăcată în alb,fie dezbrăcată şi despletită.

Unii ziceau că locuinţa ei s-ar afla în cer,alţii în pustiu sau în păduri,iar alţii în chilii sau în palate mari. Se pare că se îngrijea de animalele sălbatice,pe care le hrănea,iar când apărea cuiva în vis,bolnavii se vindecau.

Sfânta Joi cea frumoasă

În popor,Sfânta Joi este considerată a fi o femeie neprihănită. În unele părţi se spune că ar fi o fecioară frumoasă care ne apără de ploi torenţiale şi de grindină. Alţii zic despre ea că ar fi o femeie binevoitoare,soră cu Sfânta Miercuri,cu Sfânta Vineri şi cu Sfânta Duminică.

Nici în privinţa locului unde ar sta ea oamenii nu sunt toţi de acord. Unii cred că şi-ar avea casa printre nori,alţii că ar sta în păduri neumbalte de om,de unde veghează asupra holdelor pentru ca acestea să crească şi fereşte vitele de boli. În vremurile precreştine,joia era zi de odihnă.

Sfânta Vineri,ocrotitoarea bolnavilor

Sfânta Vineri este considerată a fi cea mai bătrână dintre zilele-surori ale săptămânii. Tot ea este şi cea care le este cel mai mult de ajutor oamenilor:vindecă bolnavii,apărându-le noaptea în vis,fereşte călătorii plecaţi la drum lung de pericole,are grijă de femeile căsătorite să nască uşor şi ajută fetele să se căsătorească.

Se spune despre ea că s-ar îmbrăca în atanalb sau negru şi că ar locui în munţi,în păduri,pe insulele mării,în cer sau chiar pe lumea cealaltă.

Ziua morţilor

În popor,sâmbăta era considerată o zi fără noroc,cu unul sau mai multe ceasuri rele,în care nu era indicat să pleci la drum lung sau să începi o activitate de durată.

Totuşi,se spunea că este o zi favorabilă celor din lumea de dincolo,de aceea,mai ales în „Sâmbetele morţilor”,se fac şi astăzi pomeni. Sâmbăta mai era invocată şi în timpul vrăjilor sau al practicilor magice. Despre copilul născut sâmbăta se zice că ar fi bun de gură.

Ziua Domnului

Duminica este singura zi a săptămânii care poartă nume creştin (Ziua Domnului). În povestirile populare e întruchipată de o femeie sfântă sau de o doamnă care dă ordine celorlalte personificări ale zilelor săptămânii.

Ea mănâncă doar o dată la şapte zile şi îşi petrece restul timpului rugându-se. Se mai spunea despre ziua a 7-a că ar locui dincolo de „Apa Sâmbetei”,că ar fi făcătoare de minuni şi că ar aduce numai bine oamenilor. În ziua de duminică sunt interzise descântecele,cu excepţia celor de dragoste şi de aflare a ursitei.