Am făcut un avort şi nu-mi pot reveni
Mi-a trebuit mult curaj să aştern aceste rânduri, pentru că în aceste momente grele îmi doresc să împărtăşesc din experienţa mea celor care iau în calcul traumatizanta variantă a avortului. La care, jur, nu aş mai apela vreodată...
Într-o relaţie nefericită
De-abia acum mi-am dat seama greşeala imensă pe care am putut să o fac. Cine eram eu să decid în numele copilului dacă merită sau nu să trăiască? Am rămas însărcinată în circumstanţe nefericite. Eram într-o relaţie cu un bărbat care mi-a zis că nu poate avea urmaşi, de aceea nu am folosit niciodată o metodă de protecţie. Lucrurile nu mergeau bine între noi, aşa că am decis să ne despărţim. Calvarul a început la o lună distanţă când mi-am dat seama că sunt însărcinată.
Vestea care m-a şocat
Aceasta era ultimul lucru la care m-aş fi putut aştepta. M-am simţit devastată, confuză, dar şi extaziată, într-un fel ciudat. Am încercat să îl contactez şi pe el, dar nu mai răspundea la vechiul număr de telefon, şi se mutase din apartamentul cu chirie. Dacă de fapt ştia că e capabil să aibă copii, şi m-a dus de nas în tot acest timp? Întrebări neliniştite mi se tot învârteau în cap, şi nu găseam soluţie la dilema mea: ce să fac, singură, cu un copil? Pentru că locuiesc cu ai mei, am fost nevoită să le cer părerea. Tatăl mi-a spus din start că un bebeluş îmi va strica viaţa – şi eu pe a lui, pentru că nu îi pot oferi o familie completă. Mama mi-a zis să fac ceea ce simt că e mai bine pentru mine.
Săptămâni întregi m-am gândit la o soluţie
Singurii care au ştiut de sarcină au fost părinţii mei, în rest nimeni altcineva. M-am izolat de prieteni şi mi-am luat liber de la muncă o perioadă, ca să-mi pun ordine în gânduri. Dar la ce haos era în mintea mea, pauza nu m-a ajutat deloc. Îmi doresc să fiu mamă, doar că mereu mi-am imaginat că acest lucru se va întâmpla de-abia după ce mă voi căsători. Au fost zile crunte pentru mine şi într-un final am luat cea mai proastă decizie pe care acum o regret din tot sufletul.
Lacrimile nu-mi şterg durerea
Au trecut trei luni de când am făcut avort şi încă plâng fără oprire. Nu credeam că o experienţă de genul acesta poate avea un impact atât de mare. Când m-am dus la medic, nu am conştientizat că, deşi avea doar 7 săptămâni, în pântecele mele era o fiinţă vie şi nu doar un simplu embrion. Cum am putut să nu dau naştere celui care mă alesese pe mine să îi fiu mamă? Cât de egoistă am putut fi?? Ce dacă aş fi fost mamă singură şi nu aş fi avut pe nimeni să mă sprijine? Aş fi găsit o cale, aşa cum alte multe mame singure s-au descurcat de minune.
Mustrările nu-mi dau pace
Îmi tot imaginez cum ar fi lucrurile dacă aş putea să dau timpul înapoi... dar în secunda următoare realizez că acest lucru este imposibil. Mă gândesc cum ar fi fost dacă el, fostul meu iubit, ar fi aflat... oare s-ar fi schimbat ceva? Nu cred că o să mă pot ierta vreodată pentru ceea ce am făcut şi sper ca fiecare viitoare mămică să aibă înţelepciunea să nu ia decizia proastă pe care am luat-o eu. Şi să se gândească de o mie de ori înainte de gestul fără întoarcere, căci este genul acela de decizie care îţi schimbă întreaga viaţă.
O hotărâre importantă se ia cu inima
Dacă am învăţat ceva din povestea asta este că, atunci când te confrunţi cu o problemă majoră, e bine să nu ţii cont de părerea nimănui şi să încerci să vezi tu singură care este lucrul cel mai potrivit pentru tine. E bine să faci un exerciţiu de imaginaţie înainte de a lua o decizie şi să te gândeşti cum te vei simţi după. Până când nu ai un răspuns sigur, nu face niciun pas, căci s-ar putea ca apoi să-l regreţi amarnic.
