"Bunicii mi-au făcut copilăria mai frumoasă"

Bunicii mei sunt în viaţă, însă nu pot să vorbesc despre ei fără să am ochii în lacrimi. Şi asta pentru că ei ne-au crescut pe mine şi pe fratele meu, ei ne-au învăţat ce e bine şi ce este rău, ei ne-au făcut copilăria mult mai specială.
În grija lui „mamaie şi tataie“
Părinţii noştri au fost nevoiţi să ne lase în grija bunicilor, ca să nu-şi piardă locul de muncă. Căci, la începutul anilor ’90, era greu să-ţi păstrezi serviciul. Dar cred că tot răul a fost spre bine: am avut cea mai frumoasă copilărie!
Ne făceau mofturile, dar ne şi muştruluiau
Ţin minte cu drag cum abia aşteptam să vină vacanţa, ca să fugim la Nehoiu, la mamaie şi tataie. Nici nu se încheia bine serbarea de premiere de la şcoală, de pe 15 iunie, şi eram deja la bunici. Dragii de ei, nu ştiau cum să ne mai mulţumească... Bunicul întotdeauna se străduia să ne facă toate mofturile, oricare ar fi fost acelea: să construim căsuţe în copaci, să amenajăm un teren de fotbal... şi multe alte trăsnăi de-ale copilăriei. Bunica ne mai muştruluia atunci când era nevoie, căci altfel, un copil nu poate să crească frumos şi disciplinat.
Primeam un răsfăţ aparte
Bunica lucra pe vremea aceea ca bucătăreasă la cantina oraşului, iar bunicul ieşise la pensie anticipat, pentru a avea grijă de mine şi de fratele meu. De obicei, sâmbătă seara erau nunţi, iar ele se ţineau la cantină. Bunica trebuia să muncească toată noaptea, atât la bucătărie, cât şi la servit.
Ştiam că va veni acasă încărcată cu toate bunătăţile – de aceea, duminica ne trezeam dis-de-dimineaţă, ca s-o aşteptăm. Aducea sărmăluţe, friptură şi preferatele noastre – prăjituri de toate felurile. Ca s-o lase să se odihnească, bunicul punea într-o trăistuţă câte puţin din toate şi ne lua cu el la pădure, cu caprele. Şi ajungeam încet-încet în vârful dealului, unde ne ospătam. Bunicul ne povestea din copilăria lui, despre armată şi război. Reuşea să ne capteze întru totul atenţia, iar noi, curioşi, îi puneam tot soiul de întrebări.
Despărţire cu lacrimi în ochi
Când se sfârşea vacanţa, era o adevărată tragedie: nu pentru că începea şcoala, ci pentru că trebuia să ne despărţim de bunici. Am şi acum în minte imaginea lor, stând la poartă, cu lacrimi în ochi, şi făcându-ne cu mâna – iar eu şi fratele meu eram la fel de trişti.
''Bunicul ne povestea din copilăria lui, despre armată şi război. Reuşea să ne capteze întru totul atenţia, iar noi,curioşi, îi puneam tot soiul de întrebări.''