Fata mea mi-a întors spatele
Îi creşti, ai grijă de ei, oferindu-le tot ce ai mai bun şi speri ca, atunci când vei ajunge la bătrâneţe, măcar să-şi amintească de tine. Dar, iată că, uneori, propriii copii te pot da la o parte, ca şi cum n-ai fi făcut parte vreodată din viaţa lor.
Eram cele mai bune prietene
Aşa am păţit şi eu, şi încă nu-mi vine a crede. Îmi amintesc cu drag de perioada când ea era doar o fătucă timidă, iar noi două eram cele mai bune prietene. Ori de câte ori avea o problemă, ştia că sunt mereu acolo pentru ea, gata să-i ofer o îmbrăţişare şi un sfat. Am încercat din răsputeri să fiu cea mai bună mamă, pentru că nu am vrut să repet greşelile părinţilor mei. Am fost înţelegătoare şi i-am oferit toată iubirea din lume, dar se pare că acest lucru nu a fost de ajuns.
Poate e vina mea?
E imposibil să opresc gândurile care-mi trec prin minte şi care mă fac să mă întreb neîncetat dacă nu cumva e vina mea sau dacă am făcut ceva greşit, fără să-mi dau seama. Este chinuitor să cauţi cauza pentru comportamentul nepotrivit al cuiva drag, în condiţiile în care tu consideri că nu ar exista un motiv justificat. Aş da orice să primesc un răspuns clar, indiferent care-ar fi acesta.
Mă hrănesc cu amintiri
Acum 2 ani, pe vremea când împlinisem 57 de ani, soţul meu, care era mai mare ca mine, a încetat din viaţă în urma unui accident de maşină. Şi-acum mi-e greu să vorbesc despre asta... Fata noastră nu mai locuia demult cu noi, fiindcă avea deja familia ei. Când încă mai trăia tatăl ei, ne vizita periodic împreună cu soţul şi cei doi copii ai lor– Luca şi Maria. Aveam un obicei ca, la sfârşit de săptămână, să luam masa împreună, în familie.
Un comportament schimbat
După moartea soţului meu, fiica mea a continuat să mă viziteze. Nu atât de des, dar măcar nu mă uitase de tot. Însă, după câteva luni, comportamentul ei s-a schimbat radical. Am început să vorbim tot mai rar. La telefon ba nu răspundea, ba mă expedia repede, iar eu nu mai pricepeam nimic. Am aflat ulterior că luase decizia să divorţeze, după ce a aflat că soţul avusese o aventură cu o prietenă foarte bună de-a ei.
Nu m-a lăsat să îi fiu alături
Pe lângă faptul că am aflat vestea de la altcineva, ea a refuzat orice formă de ajutor. Ştia că şi eu, la rândul meu, treceam printr-o perioadă dificilă – pierderea omului alături de care am trăit cei mai frumoşi ani, mai exact 36. Ne-am fi putut sprijini una pe cealaltă, mai ales că niciuna din noi nu mai avea pe nimeni. Ea îşi pierduse toate relaţiile de prietenie din cauza comportamentului posesiv al soţului ei, iar eu aş fi putut să le fiu alături ei şi copiilor, până s-ar fi pus pe picioare.
Durerea, cea mai grea lecţie
Se spune că cele mai importante lecţii le primeşti în momentele critice. Toată viaţa mi-am dedicat-o familiei, uitând de cele mai multe ori de mine. Nu am perceput asta ca pe un sacrificiu, ci mai degrabă ca pe-o formă de iubire faţă de cei dragi. Abia acum mi-am dat seama că ar fi fost bine să-mi acord un pic de atenţie – fiindcă cine se pune mereu pe plan secund pierde automat şi stima celor din jur. Fie ei prieteni sau rude.
Uşa casei mele e mereu deschisă
Am iertat-o pe fiica mea şi-i urez din suflet să-i fie bine. Oricând va dori să vină la mine o s-o primesc cu drag, ce a fost în trecut am şters demult cu buretele. Poate că s-a însingurat din cauza necazurilor, poate a preferat să nu-i plângă nimeni de milă - şi cu atât mai puţin eu, mama ei. Cine ştie? Cert e că dragostea unui părinte pentru copilul lui nu se compară cu nimic şi nu se stinge niciodată. Am s-o aştept, în continuare.
