Dragostea învinge orice obstacol
Viaţa bate filmul şi când e vorba despre iubire. Uneori nu‑ţi vine să crezi, dar atunci când poveştile se leagă chiar între oamenii de lângă tine, realizezi ce poate face dragostea când este pusă la încercare.
Pe aceeaşi temă:
Împreună îl putem salva pe Mario
"Suntem atât de diferiţi, că nimeni nu ne-ar fi dat vreo şansă"
În ceea ce-i priveşte pe Ani (31 de ani) şi pe Gyuri (37 de ani),părea că nimic nu le stă în cale să-şi împlinească dragostea. Erau tineri,frumoşi şi încrezători în viaţă.
„Totuşi,faptul că el era rrom nu a fost pe placul părinţilor mei”,povesteşte ea.„În seara în care le‑am spus că eu şi Gyuri suntem prieteni,s-au supărat foarte tare. Au stat cu mine până la trei dimineaţa,să mă convingă să renunţ la el. Până la urmă,au acceptat situaţia”,spune Ani.
Dar greul abia începuse:„Eram foarte diferiţi. Eu am fost întotdeauna fetiţa cuminte,iar el fusese un răzvrătit,solist al unei formaţii rock. Acum lucra şi încerca să se schimbe,dar vechi probleme din trecut mai apăreau. De pildă,felul în care ne raportam la bani era foarte diferit. El îi cheltuia pe toţi imediat cum primea salariul,iar eu drămuiam orice bănuţ. Poate par mărunţişuri,dar când te confrunţi zi de zi cu o situaţie ca aceasta,te gândeşti că nu ai decât două soluţii:divorţul sau să încerci să mergi mai departe,schimbându-te puţin câte puţin. Noi am ales a doua variantă şi suntem fericiţi,având 10 ani de căsnicie în urmă”.
"Nu credeam că un bărbat ar putea sta lângă o femeie în cărucior"
Daniela (40 de ani) din Bucureşti suferă de distrofie musculară. La 19 ani,a rămas ţintuită într-un cărucior.
În ceea ce priveşte dragostea,nu credea că îi va fi sortit să aibă vreodată o relaţie:„Mă gândeam că niciun bărbat nu va avea atâta răbdare să stea lângă o femeie imobilizată,care are nevoie permanentă de ajutor”,spune ea.
„La un an după declanşarea bolii,m‑am dus pentru un control la Centrul de Diagnostic şi Tratament din Sfântu Gheorghe (Covasna). Klaus era şi el acolo pentru nişte analize. El mă văzuse pe culoarele spitalului. Şi cam atât... Până într‑o zi,când am ieşit la plimbare şi a început o ploaie torenţială de munte. El m-a ajutat să ajung repede la adăpost. În acea săptămână,a venit în fiecare zi la mine,să mă ajute să ies în curtea spitalului. După doi ani de prietenie,ne-am căsătorit”,îşi aminteşte Daniela.
„Chiar dacă viaţa noastră nu este uşoară,ne-am răsfrânt dragostea şi asupra a două fetiţe,rude ale mele,pe care le-am crescut. Klaus şi-a asumat deplin rolul de tată. În prezent,el este singurul din familie care lucrează şi munceşte în mai multe locuri ca să ne putem descurca. Nu l-am auzit plângându-se niciodată.”
Privind în urmă la cei 17 ani de căsnicie fericiţi,Daniela nu poate decât să concluzioneze:„El s-a născut ca să fie sprijinul meu. Unii prieteni se miră că oameni sănătoşi ajung să aibă eşecuri în dragoste,iar eu am reuşit să am un soţ extraordinar”.
"Soţul mi-a donat un rinichi"
Cititoarea noastră Ana (50 de ani) credea că poveştile de dragoste se pot întâmpla doar în filme. Nu spera că va trăi vreodată o mare iubire. Şi-a cunoscut soţul pe când avea 20 de ani.
„Ne‑am iubit,dar între noi era mai mult respect decât pasiune”,povesteşte ea.
„Am crescut doi băieţi,dar aveam impresia că relaţia noastră este prea simplă. Îmi doream să simt fluturaşi în stomac,aşa cum auzisem că li se întâmplă altora. Şi,totuşi,viaţa ne oferă multe surprize:acum aproape doi ani,am fost diagnosticată cu insuficienţă renală gravă. Trebuia să fac hemodializă şi singura soluţie era un transplant de rinichi. Atunci,soţul a fost primul care s-a oferit să‑mi doneze un rinichi şi să facă un test de compatibilitate,care a ieşit pozitiv. A urmat operaţia şi,datorită lui,sunt bine acum. Abia atunci mi-a dat seama că,la momentul potrivit,mi‑am ales omul potrivit,omul în care pot să am încredere şi lângă care vreau să îmbătrânesc.”
