Sufletul, esenţa eternă

Substanţă spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viaţă, individualitate şi personalitate şi care este de origine divină şi cu esenţă veşnică – aceasta este definiţia din dicţionar a sufletului. Conceptul a fost întors pe toate părţile şi a dat bătaie de cap gânditorilor din toată lumea... 

A fost definit în fel şi chip, dar, în principiu, reprezintă esenţa imaterială, nemuritoare, a oricărui lucru viu. Denumirea sa vine din latină – fie de la „anima“, adică suflu, respiraţie, fie de la „suflitus“ (suflare).

Conceptul a fost studiat de filozofii antichităţii: Platon considera sufletul ca fiind acel ceva, lipsit de contur şi de formă, care defineşte oricare persoană sau fiinţă, ghidându-i comportamentul. La rândul său, Aristotel considera că sufletul şi corpul nu sunt două realităţi distincte, ci formează o singură substanţă. 

În mitologia greacă, sufletul era personificat de Psyche, tânăra de o frumuseţe nemaivăzută. Pentru a împlini porunca unui oracol, stârnit de gelozia zeiţei Afrodita, părinţii au abandonat fata pe un vârf de munte, spre a fi luată de soţie de un monstru. Însă vântul a luat-o pe Psyche şi a dus-o în palatul unui iubit necunoscut, alături de a trăit fericită un timp – sub legământul că nu va încerca niciodată să-i afle chipul. Ea a încălcat însă jurământul. L-a zărit, la lumina opaiţului, pe Eros, zeul dragostei – care a părăsit-o pe loc. Pornită în căutarea iubitului, Psyche a trecut prin multe şi grele încercări, înainte de a-l îndupleca pe Eros să o ia cu el în cer şi să-i ofere nemurirea.  

Sufletul joacă un rol important în diversele credinţe religioase. Conceptul face moartea mai puţin misterioasă şi înspăimântătoare: când o persoană închide ochii pe vecie, sufletul părăseşte corpul şi îşi continuă existenţa în Iad sau în Rai. Sufletul devine astfel purtătorul speranţei în viaţa eternă.  

În credinţa numită animism, toate obiectele din natură – inclusiv munţii, apele, arborii – sunt dotate cu suflet, cu care se poate interacţiona.  

În egiptul antic, sufletul avea 9 componente: 1. Corpul, proiecţia materială a marelui corp celest; 2. Ka, dinamismul creator; 3. Ba, posibilitatea de a incarna divinitatea pe Pământ; 4. Shut (umbra), reflecţia adevărului; 5. Akh, lumina spiritului; 6. Ab (inima), sediul conştiinţei; 7. Sekhem, puterea realizării; 8. Ren (numele), adevărul ultim al oricărei creaţii; 9. Sakh, corpul spiritualizat.  

Filozoful persan Avicenna a scris lucrarea „Omul plutitor“, un experiment menit să demonstreze caracterul material al sufletului. Cititorii erau îndemnaţi să se imagineze suspendaţi în aer, izolaţi de orice contact senzorial, filozoful argumentând că, chiar şi aşa, conştiinţa de sine nu dispare. Conştiinţa fiind deci independentă de contactul fizic, sufletul ar trebui să fie văzut ca o substanţă primordială, care izvorăşte din inimă. Lucru contrazis de un alt gânditor persan, Ibn al-Nafis, care relaţiona sufletul cu întreaga materie. El mai susţinea că sufletul este „ceea ce un om indică, atunci când spune «eu»“.  

Sursa foto: chicagonow.com