Istoria tacâmurilor

Să te foloseşti la masă de lingură, de furculiţă, de cuţit  - şi de oricare alt tip de tacâm -  e o un chestiune de normalitate, de civilizaţie, pe care o ştie orice persoană cu cei şapte ani de-acasă. Câţi dintre noi cunosc însă epopeea tacâmurilor, modul în care au evoluat de-a lungul timpului?

Nu există o dată precisă a invenţiei tacâmurilor. Natura, în generozitatea ei, a oferit omului nenumărate ustensile menite să-l ajute în activităţile lui de zi cu zi – inclusiv când se afla la masă.

Lingura, în ceremoniile religioase

Lingurile sunt printre cele mai vechi ustensile de pe planetă. Spre deosebire de furculiţe şi de cuţite, care necesitau un oarecare efort de fasonare, lingurile veneau din natură, sub forma scoicilor. Ulterior, oamenii au fololsit oase ciolplite de animale ori au meşterit linguri din lut ars. Vechii egipteni foloseau linguri de fildeş, lemn, sticlă, în cadrul ceremoniilor religioase.

Cadou la botez

Vechea Romă cunoştea şi lingura, şi linguriţa, iar grecii se foloseau de linguri de lemn pentru a consuma găbenuşul ouălor fierte. Primele documente care atestă folosirea lingurii în Anglia datează din 1259, de pe vremea Regelui Eduard I. Ustensila era folosită la ceremonia de înscăunare a regilor. Mai târziu, era dăruită la creştinare, drept cadou de botez. Cei mai bogaţi obişnuiau să dăruiască 12 linguri, simbolizându-i pe cei 12 apostoli.

Furculiţa, via Drumul Mătăsii

Până la apariţia furculiţei, oamenii îşi foloseau degetele şi se ajutau de linguri şi de cuţite. Descoperirile arheologice arheologice arată că furculiţa era folosită în Cultura Qijia (2400-1900 î.Hr.), pe teritoriul Chinei de azi. Trei milenii mai târziu, furculiţa a luat Drumul Mătăsii, făcându-şi loc în lumea occidentală – mai întâi, la Veneţia.

Semnul diavolului

Stă consemnat că furculiţele au fost folosite pentru prima oară în Veneţia de secol al XI-lea, la nunta principesei Teodorei Anna Dukaina. Zestrea nobilei mierese includea şi astfel de ustensile din aur. A fost un scandal-monstru! Temători de Dumnezeu, veneţienii au văzut în furculiţă un semn al diavolului. „În înţelepciunea Lui, Dumnezeu i-a dat omului furculiţe naturale – degetele. Prin urmare, este o insultă la adresa Lui să ne substituim degetele cu furculiţe din metal, atunci când mâncăm“, scria Petru Damiani, un prelat italian al vremii.

Blestemul tridentului

Cei care denigrau furculiţa nu ştiau că folosirea ei fusese menţionată şi în Biblie, în Cartea I a lui Samuel. Acolo, stă scris că ajutoarele preoţilor se foloseau de tridente (furci cu trei dinţi) ca să apuce carnea oferită ca jertfă. Asta nu i-a oprit însă pe reprezentanţii bisericii să demonizeze în continuare ustensila. De altfel, demonizată era nu doar furculiţa, ci şi Teodora însăşi – care mai folosea şi şerveţele, pe deasupra! Doi ani mai târziu, când principesa Teodora murea din cauza unei boli necunoscute, explicaţia a fost fără echivoc: pedeapsă divină!

La ospeţele francezilor

În lumea occidentală, furculiţa a fost multă vreme afurisită şi asociată cu decadenţa. Dar folosirea ei s-a generalizat în sec al XVI-lea, datorită Caterinei de’ Medici. Ea a fost cea care a popularizat furculiţa la mesele franţuzeşti, după căsătoria ei cu Henric al II-lea al Franţei. Popularitatea ustensilei a crescut şi odată cu schimbarea criteriilor de igienă.

Cuţitele, ameninţare la masă

Au fost considerate şi arme, şi ustensile de bucătărie, din cele mai vechi timpuri. În Evul Mediu, prezenţa lor la cinele îmbelşugate era o ameninţare continuă. Asta nu atât din cauza caracterului beligerant al mesenilor, cât mai ales pentru că vinul şi berea erau cele mai folosite medote de hidratare. Cu privirea împăienjenită şi cu mâinile tremurânde, mesenii se răneau adesea, din greşeală, în timp ce încercau să tranşeze friptura sau să ducă feliile de carne la gură.

Regulile Regelui Soare

Când furculiţele au început să câştige în popularitate, cuţitul ascuţit n-a mai fost o necesitate în timpul ospeţelor. În 1669, Ludovic al XIV-lea al Franţei, zis şi Regele Soare, a decretat că e ilegală folosirea cuţitelor ascuţite la masă, aşa că le-a înlocuit cu unele mai late, rotunjite la vârf. De atunci până în zilele noastre, acesta e cuţitul acceptat alături de linguri şi furculiţă.