O dâră de parfum

Cine ar fi bănuit că etimologia parfumului are legătură cu fumul? Vine din sintagma latinească „per fumus“, care înseamnă prin fum, sau cu ajutorul fumului – probabil fiindcă primele parfumuri au fost obţinute din arderea răşinilor aromate.
Se pare că egiptenii sunt responsabili de producerea primelor elixiruri înmiresmate. Ei foloseau uleiuri aromate în ceremoniile religioase, la pregătirile pentru înmormântare - şi chiar pentru uzul zilnic. Nobilii din Egiptul antic – femei şi bărbaţi deopotrivă - se dădeau cu parfum de crin, ca semn al statutului social.
La greci şi la romani, crearea parfumurilor complexe, învăluitoare a început să fie considerată o formă de artă. Ingredientele de bază şi metodele de obţinere a lichidelor fine au fost descrise de naturalistul Pliniu cel Bătrân.
Recent, arheologii au descoperit în Cipru un atelier, unde se făcea parfum cu 2 milenii înainte de Hristos. Se pare că era specializat în extracţia de arome de coriandru, dafin, mirt, lavandă şi rozmarin.
Şi Biblia descrie un parfum sacru, un mir pentru „ungere sfântă“, constând din smirnă, scorţişoară, trestie binemirositoare, amestecate cu untdelemn de măsline.
Graţie lucrărilor a doi alchimişti arabi, Jābir ibn Hayyān (cunoscut şi sub numele de Geber) şi Al-Kindi, s-au pus practic bazele industriei parfumului. Ei au îmbunătăţit considerabil tehnicile de distilare.
Apa de colonie, numită, la origini, Kölnisch Wasser, a fost inventată în oraşul german Köln. A fost obţinut pentru prima dată de italianul Giovanni Maria Farina, în 1709. De atunci, reprezintă denumirea generic pentru amestecuri frumos mirositoare, cu o concentraţie mică de substanţă îmniresmată (uleiuri esenţiale de citrice şi bergamotă, sau de lavandă, rozmarin, iasomie şamd)
în alcool etilic diluat.
Ca o curiozitate: în engleza americană de astăzi, termenul „cologne“ desemnează nu apa de colonie, ci parfumurile destinate bărbaţilor.