Liliana Chiaburu: „Ce mă inspiră când proiectez o casă sunt OMUL şi LOCUL”
În vremurile noastre, când tot mai mulţi îşi construiesc case din ce în ce mai mari şi mai pompoase, cu elemente cosmopolite şi adesea cu bani agonisiţi prin străinătate, există şi oameni care priveşte cu reţinere renunţarea la tradiţional.
Printre aceştia din urmă se numără şi Liliana Chiaburu, arhitect de meserie şi iubitor al celui mai frumos stil arhitectural care ne reprezintă:stilul tradiţional românesc.
Am cunoscut-o pe doamna Liliana într-o dimineaţă însorită. M-a întâmpinat cu zâmbetul ei cald,iar pe chipul ei puteam citi liniştea.
Deşi mi-a mărturisit că-i este greu să vorbească despre sine,doamna arhitect şi-a început timid povestea printr-o relatare despre începuturile ei în lumea arhitecturii tradiţionale româneşti. A debutat printr-un proiect pe care l-a realizat pentru o persoană dragă sufletului ei,unde totul a fost diferit de ce făcuse până atunci. „Am vrut să fie un cadou,un loc în care să se regăsească. Atunci am descoperit că arhitectura românească îi dă voie omului să se simtă liber. De fapt,casele româneşti izvorăsc din personalitatea celor care o locuiesc“.
Aşa am descoperit că pe lângă detaliile tehnice care se învaţă la facultate,munca de arhitect presupune şi implicarea elementelor psihologice. Fiecărui om îi este destinată o casă,în funcţie de personalitate. Drept dovadă,mi-a spus că ceea ce o inspiră atunci când lucrează este omul şi locul. „O casă nu poate fi construită dacă nu-i cunoşti proprietarul. Eu mereu pun foarte multe întrebări înainte de a proiecta:cum vrea să se simtă în casă,ce şi-ar dori să facă în fiecare cameră,iar la final mă bucur când îmi spun că este casa pe care şi-au dorit-o”,povesteşte doamna arhitect.
Farmecul caselor româneşti se regăseşte tocmai în armonia elementelor care stau la baza lor. De aceea,de multe ori m-am întrebat de ce oare oamenii dărâmă casele vechi părinteşti şi-şi ridică pe acelaşi loc case mari sau,cum ar zice ei,„moderne“,dar lipsite de bun-gust. Rămân surprinsă când trec prin satul bunicilor mei şi văd cum tradiţia piere,cum locul caselor mici şi cochete este luat de cel al vilelor imense. Am căutat răspunsul la această întrebare în anii de experienţă ai doamnei Liliana,care mi-a spus,cu regret,că doar la noi se întâmplă asemenea lucruri. „La greci,bulgari,sârbi,croaţi,polonezi sau unguri,nici vorbă de aşa ceva. Faţă de alte popoare,noi nu ţinem la demnitatea noastră“.
Suntem dornici să împrumutăm din tradiţiile străine şi uităm de cele româneşti. E o lecţie pe care am învaţat-o de la Liliana Chiaburu,omul care pune suflet în proiectele pe care le face. Dacă măcar câţiva oameni ar ţine la cultura românească aşa cum o face doamna arhitect,cu siguranţă satele româneşti ar rămâne ca în descrierile marilor poeţi. O casă nu trebuie să reprezinte doar nişte pereţi şi un acoperiş,ci un loc unde omul să se simtă bine. Într-o definiţie mai frumoasă,dată chiar de Liliana Chiaburu,„un loc unde omul să trăiască într-o lume ideală. O lume în care să aibă pace,să se bucure,să aibă libertate,să fie el înuşi“.
