M-a părăsit după ce m-am îmbolnăvit

Omul pe care îl consideram un sprijin pentru întreaga viaţă şi alături de care mi-am trăit tinereţea m-a părăsit la greu, exact atunci când aveam mai mare nevoie de înţelegere şi sprijin.
La început totul a fost frumos
Când pornesc pe drumul căsniciei, partenerii îşi jură că vor fi împreună atât la bine, cât şi la rău. În cazul nostru, n-a fost aşa. Cum a început povestea? Ne-am cunoscut încă de când eram pe băncile liceului – eu, o puştoaică visătoare, el, un rebel incurabil. La balul bobocilor m-a invitat la dans – şi de atunci am continuat să dansăm împreună prin viaţă.
Dragostea durează mai mult de 3 ani...
...dar iată că rareori ţine o viaţă-ntreagă. Ne-am iubit mai mult de un deceniu, mai exact 14 ani. Aş putea spune că a fost una dintre cele mai frumoase perioade, în care am învăţat foarte multe. Pentru că el era mai extrovertit decât mine, m-a făcut să devin mai curajoasă şi să merg până-n pânzele albe ca să obţin ceva, fără să îmi fie teamă sau să dau înapoi, aşa cum eram obişnuită să fac. M-a făcut să simt că trăiesc cu adevărat, iar el şi-a găsit echilibrul alături de mine – sau, cel puţin, aşa spunea.
Primele semne ale bolii
De la un timp, mă simţeam extrem de obosită, cu toate că dormeam suficient. Mersul la muncă devenise o corvoadă, mă seca şi mai tare de energie. Iniţial, am crezut că este vorba despre o anemie, aşa că m-am dus la medic ca să-mi facă un set de analize. La vederea rezultatelor, doctorul de familie m-a trimis să fac câteva investigaţii. Nu mi-a ascuns că eram suspectă de cancer. Când am ajuns acasă, am izbucnit în lacrimi şi i-am spus soţului vestea şocantă.
Reacţia lui mi-a dat de gândit
Mi-a zis foarte calm că o să fie bine, că n-are cum să mi se întâmple tocmai mie aşa ceva, că sunt tânără, cum mă pot gândi la asemenea prostii? În momentul acela am simţit nevoia să îl întreb dacă m-ar mai iubi dacă aş fi urâţită sau mutilată de boală. A ezitat puţin, apoi, cu jumătate de gură, a zis că da, dar că sigur nu e cazul să punem răul înainte.
Suspiciunile s-au adeverit
Din păcate, suspiciunile s-au adeverit: aveam cancer la sân. Copleşită de situaţie, gândul că am pe umărul cui plânge şi că cineva mă va ajuta să depăşim momentul critic erau, pentru mine, o oază de speranţă. Dar n-a fost aşa. Când am început chimioterapia şi boala a început să lase urme vizibile, soţul meu s-a retras, fără jenă, din relaţie. Ba mai mult, s-a mutat cu o altă femeie.
A doua şansă
Soarta a fost blândă cu mine şi mi-a oferit o a doua şansă, de data aceasta singură. La început am suferit şi mi-am pus o mulţime de întrebări, am fost tentată să mă învinovăţesc şi să despic firul în patru, în încercarea de a afla unde am greşit, dar acum sunt oarecum împăcată. Mi-am dat seama, prea târziu, că omul de lângă mine nu era cine credeam eu că e. Că poate e mai bine că s-a întâmplat aşa. Acum, încerc să mă bucur de fiecare clipă. Te îndemn şi pe tine, dragă cititoare, să faci acelaşi lucru, căci viaţa e un dar nepreţuit!
Andreea R., Cluj