Două femei obişnuite. Şi totuşi...
Există oameni minunaţi despre care nu scriu ziarele şi care nici nu apar la televizor. Două femei din localităţi pierdute de pe harta României au reuşit să primească distincţii şi recunoaşterea meritelor lor.
Te-ar mai putea interesa:
O româncă,la înălţime,în Spania
Bihoreanca cu suflet mare
Geta Heredea este o bihoreancă din satul Mizieş,cu trei copii,care acum şase ani nu vedea nicio speranţă de mai bine pentru familia ei. Trăia cu soţul şi cei doi băieţi într-o casă amărâtă. Ea se pensionase pe caz de boală,iar soţul,Ioan,muncea la o fabrică şi avea salariul minim pe economie.
Într-o zi a auzit la radio că există o fundaţie,„Habitat pentru Umanitate” în Beiuş,care îi ajută pe cei săraci să-şi construiască o casă. Această zi o s-o ţină minte toată viaţă,pentru că atunci Geta a luat o hotărâre care a schimbat viaţa multor oameni din Mizieş.
Drumul speranţei
Geta a mers pe jos până la sediul fundaţiei din Beiuş,ca să afle ce trebuie să facă ca să-şi ridice o casă. Şi-a depus dosarul,iar fundaţia a fost de acord să o ajute să-şi construiască o locuinţă decentă. În Postul Mare din 2004,fundaţia a ajutat-o să-şi ridice casa,iar în Vinerea Mare femeia primea cheia.
Un sat scos din sărăcie
Pentru că ştia cât e de greu să fii săracă,Geta şi soţul ei au donat o parte din pământul pe care-l aveau pentru a construi alte două case pentru familiile sărace. Femeia şi-a luat apoi inima în dinţi şi i-a convins pe cei de la fundaţie să construiască încă 23 de case în satul Mizieş.
O medalie neaşteptată
Adunarea Mondială a Femeilor a primit de la prietenii Getei povestea ei. În 2005,această femeie simplă a primit medalia de aur deoarece a schimbat viaţa satului ei.
„Îi mulţumesc în primul rând lui Dumnezeu. Nu pot să descriu în cuvinte bucuria pe care am simţit-o când am primit medalia şi premiul. Nu credeam că o femeie ca mine poate să primească aşa ceva.”Şi în ochii Getei poţi vedea încă uimirea momentului în care ea a primit aceste premii.
O bucovineancă inimoasă
În 1998,Mărioara Halip,o femeie modestă cu opt copii din comuna Marginea,lua drumul străinătăţii,spre Italia. Îl lăsa acasă pe soţul ei,Modest,cu copiii mai mici. Mărioara s-a gândit că aşa le poate oferi tuturor un trai mai bun.
Lecţia supravieţuirii
După multe slujbe temporare,Mărioara s-a mutat în casa unei bătrâne de 88 de ani,din Torino,de care avea grijă 24 de ore din 24. „Era greu,pentru că bătrâna avea o pensie mică,iar salariul meu abia îmi ajungea de azi pe mâine. În ultimii doi ani de viaţă ai bătrânei,am avut grijă de ea ca de mama mea şi nu-i mai ceream salariu,că nu avea de unde să-mi dea. Lucram prin alte părţi la curăţenie,ca să avem din ce trăi. Acum,când mă uit în urmă,parcă zic că n-am fost eu aceea care a avut atâta curaj.”
A venit şi clipa bucuriei
În fiecare duminică,Mărioara mergea la părintele ei duhovnic,Lucian Roşu,de la biserica „Santa Croce”,din Torino,şi îi povestea prin ce trece,iar preotul îi spunea„Răbdare trebuie să ai,că Dumnezeu ţi le răsplăteşte pe toate”.
În acea perioadă,primarul oraşului căuta printre români oameni care au făcut lucuri deosebite în Italia. Atunci,părintele Roşu a propus-o pe Mărioara. Propunerea lui a ajuns la preşedintele italian,care a premiat-o cu cea mai înaltă distincţie a statului:ordinul de cavaler.
Un plic surpriză
„Într-o dimineaţă,am găsit un plic mare în cutia poştală şi m-am gândit imediat că băieţii mei or fi primit vreo amendă. Am fugit repede la părintele Roşu şi l-am rugat să-mi spună despre ce este vorba,că eu nu înţelegeam ce scrie în italiană. Nici nu am crezut că eu,o femeie din Marginea,pot să primesc aşa ceva. Şi apoi am fost la Roma şi am dat mâna cu preşedintele Italiei. Nu vă imaginaţi ce mare onoare este pentru mine să dai mâna cu un om aşa de important.”Şi alături de această femeie,în aceeaşi zi,au stat cei mai importanţi oameni ai statului italian.
