Oana Roman: „Viitorul şi drumul meu vor fi în altă ţară“

În ultimii ani, a trecut prin cele mai grele încercări, dar de fiecare dată a reuşit să iasă cu bine din orice situaţie-limită.

Acum, când lucrurile par că s-au mai calmat în viaţa ei, aflăm că, de fapt, în spatele aparenţei este o mare furtună: de griji, de bifat responsabilităţi, de făcut bine în jur. Şi, în timp, rolurile mamă-fiică s-au inversat, de când Mioara Roman a început să dea semne de slăbiciune fizică. Cum se descurcă Oana Roman cu noile provocări şi ce proiectează pentru viitor, pentru ea, Marius şi fiica lor, Isa, în cele ce urmează.

De când ai devenit mamă, nu ai fost ferită de probleme: complicații după naștere, operații, probleme de sănătate cu mama ta, mutări, diverse provocări în căsnicie... Te-ai simțit vreodată atât de copleșită încât să te întrebi de ce ți se întâmplă toate ție?

Da, după ce am născut, am trecut prin foarte multe probleme şi a trebuit să mă lupt pentru viaţa mea. Am avut nişte complicaţii, a trebuit să mă operez de multe ori, dar Dumnezeu m-a ajutat şi am reuşit să trec peste acea cumpănă. Eu cred că, până la urmă, toate au un scop şi trebuie să ne obişnuim să trăim şi cu momente grele, pentru că viaţa, din păcate, nu e doar cu lucruri frumoase.

Ți-ai asumat responsabilitatea de a o avea în grijă pe mama ta când aveai și copilul foarte mic. Ai împărțit responsabilitatea asta cu sora ta, Catinca, sau a fost mai mult în grija ta?

Mama a început să aibă probleme de sănătate încă de acum câţiva ani şi, ca şi atunci, şi acum trebuie să mă împart responsabilităţile între creşterea copilului meu şi grija faţă de ea. Evident că m-a ajutat şi Catinca, dar eu am ales să mă implic mai mult în această situaţie. Nu-mi este uşor mereu, dar este o alegere pe care am făcut-o, conştient şi asumat, şi mă rog la Dumnezeu în fiecare zi să-mi dea puterea să le duc pe toate. Deocamdată, slavă Domnului, reuşesc! (zâmbeşte)

Ai avut și bonă care să te ajute cu Isabela sau te-ai descurcat singură cu Marius?

După ce am născut, am avut parte de ajutor, pentru că eu am stat câteva luni mai mult la spital, decât acasă, iar Marius nu ar fi putut să se descurce 100% singur, evident. Aşa că am avut o bonă internă, care a stat cu noi până când Isa a făcut un an, după care am avut încă o doamnă, care a stat cu noi până când cea mică a făcut doi ani şi jumătate şi a mers la grădiniţă. Din acel moment, am crescut-o doar noi doi, dar ne-a fost relativ uşor, pentru că şi Iza a fost un copil foarte cuminte şi ascultător.

Când ai înțeles că mama ta are nevoie de ajutor specializat?

Mama a stat în casă cu noi doi ani, timp în care eu am făcut tot ce am putut ca ea să fie bine. Din păcate, problemele ei s-au acutizat în timp şi, mergând cu ea la foarte multe investigaţii şi la foarte mulţi doctori, şi ei ne-au spus, la un moment dat, că pentru ea cel mai bine ar fi să primească ajutor de specialitate, pentru că altfel lucrurile se vor degrada din ce în ce mai rău. Aşadar, la sfatul şi îndrumarea medicilor, noi am ales ca ea să primească, în mod constant şi permanent, ajutor şi îngrijire şi, din vara anului trecut, am început să mergem cu ea într-un loc în care a primit îngrijiri, mai întâi ocazional, apoi permanent.

Dumneaei cum s-a acomodat cu noul ei domiciliu?

Dumnezeu a vrut ca, într-un final, să găsim un loc care arată absolut fantastic şi care este condus de nişte oameni extraordinari, unde am găsit foarte multă empatie, înţelegere, ajutor, sprijin, atât psihologic, afectiv, cât şi concret. Evident că, la început, a trebuit să înţeleagă că acolo are parte de toată îngrijirea de care are nevoie, permanent, şi nu am încetat niciodată să fiu cu ea şi lângă ea. Deci eu îmi împart timpul, efectiv, între responsabilităţile pe care le am cu munca mea, cu copilul meu, cu soţul meu şi cu mama. Ea stă acolo ca şi cum ar sta într-un apartament al ei, iar eu o văd aproape în fiecare zi sau o dată la două zile. Vine la noi acasă la masă, merg cu ea la coafor, o mai scot în oraş în zilele în care este mai bine şi, încet-încet, s-a acomodat foarte bine acolo. Şi, când ies cu ea, după două-trei ore, îmi spune: „Hai să mergem acasă“ – pentru că, în timp, s-a obişnuit să stea acolo. Nu este un azil, nu este un cămin, este un hotel de patru stele cu toate facilităţile posibile, unde i se acordă tot ajutorul de care are nevoie. Face în fiecare zi masaj, kinetoterapie, gimnastică, plimbări, socializare ş.a.m.d. şi toate aceste lucruri o ajută să fie cât de bine se poate, în condiţiile date.

Acum cum se simte?

Noi facem tot posibilul ca ea să se simtă foarte bine, având în vedere afecţiuni pe care le are: diabet, afecţiuni neuronale, un risc de accidente vasculare, o pareză la mâna dreaptă ş.a.m.d. Iar doamna doctor mă ţine la curent în permanenţă cu ceea ce se întâmplă cu mama, îi face toate monitorizările necesare în fiecare zi. M-a anunţat din timp de fiecare dată când au fost probleme – şi, din păcate, au tot fost! Şi acesta este, practic, avantajul cel mai mare, să o ştiu pe mama în siguranţă, monitorizată, verificată în permanenţă şi primind ajutorul de care are nevoie. Acum este într-o perioadă staţionară. Are zile mai bune, zile mai proaste… Per total, este OK, doar că, din păcate, aceste afecţiuni, mai ales degenerările neuronale nu pot fi remediate, pot fi doar ţinute pe loc o vreme, dar există riscul ca ele să degenereze galopant, la un moment dat. Şi, da, cred că persoanele care au aceste probleme, pentru ca situaţia să fie sub control, au nevoie de acest tip de ajutor în mod permanent.

Ca de obicei, au apărut și tot felul de comentarii. Mai reacționezi la valul de hate din online sau îl tratezi cu indiferență?

Din păcate, hate-ul (n.r. ura) în online este omniprezent în toată lumea, nu numai în România. Eu am avut parte, de-a lungul anilor, de foarte mult hate, absolut nejustificat. Oamenii m-au judecat, m-au jignit şi m-au călcat în picioare fără să se uite cu adevărat la cine sunt eu, ci doar pentru că aşa făceau şi alţii. Eu am încercat să nu iau în seamă, cât de mult s-a putut. Uneori am suferit, pentru că aceste lucruri au venit, de multe ori, şi din partea unor oameni pe care îi consideram prieteni. Şi da, sunt foarte judecată, sunt foarte condamnată, dar dacă eu reuşesc să influenţez sau să schimb în bine viaţa măcar a câtorva oameni atunci merită şi consider că mi-am îndeplinit misiunea. Şi dacă, mai ales în acest subiect legat de mama, am reuşit să schimb mentalitatea măcar a câtorva oameni, atunci pot să fiu liniştită că am lăsat ceva bun în urma mea.

Isa e încă prea mică să înțeleagă anumite lucruri, dar pe unele le trăiește odată cu tine. Cu ce ai vrea să rămână din acești primi ani?

Isa este un copil foarte matur pentru vârsta ei şi care înţelege foarte multe lucruri. Eu încerc s-o feresc cât pot de problemele pe care le avem. Dar ea va rămâne, cred eu, din această copilărie a ei, cu multe amintiri foarte frumoase, pentru că noi avem foarte mare grijă ca ea să aibă un program foarte bine organizat, să aibă activităţi frumoase, să mergem cu ea în vacanţe, să ieşim cu prietenii, să meargă cu copii la joacă… Din acest punct de vedere, Isabela este un copil extrem de echilibrat şi care înţelege foarte bine foarte multe lucruri.

A fost o vreme când te gândeai să pleci din țară. Te mai tentează asta? (mai ales că tu ai o diplomă luată la Sorbona)

Mă gândesc constant că, la un moment dat, viitorul şi drumul meu vor fi în altă ţară. Deocamdată, am aceste responsabilităţi vizavi de mama mea şi de copilul meu, care este la şcoală. Eu trebuie să-mi pregătesc terenul astfel încât, în momentul în care plec, Izabela să fie pregătită pentru a putea merge la şcoală în Franţa şi totul să fie organizat, din punctul acesta de vedere. Sunt pe drumul în care încep să-mi pregătesc lucrurile foarte serios pentru această direcţie, dar nu vreau să dau mai multe detalii. Când se va întâmpla o să ştie toată lumea.