Nimeni nu ştie ce anume a provocat aşa-zisa ciumă a dansului. Doctorii acelor vremuri o numeau choreomanie, de la grecescul „choros”, care înseamnă dans, şi „manie”, care înseamnă nebunie. În popor, i se mai spunea şi Dansul Sfântului Ioan sau Dansul Sfântului Vitus.

Femeia care a dansat o săptămână

Într-o zi de iulie, în 1518 la Strasbourg, Frau Troffea a ieşit din casă şi a pornit, în paşi de dans, către centrul oraşului. Nu dansa în ritm, pe muzică, iar pe chipul ei nu se întrezărea nicio expresie de încântare. Părea incapabilă să-şi controleze frenezia şi să se oprească. În prima săptămână i s-au alăturat 34 de oameni, iar după încă trei săptămâni mulţimea a adunat 400 de dansatori.

Cei mai mulţi leşinau după câteva zile din cauza extenuării. Unii, însă, au început să moară de infarct, accidente vasculare sau pur şi simplu de epuizare. Pe măsură ce psihoza dansului se agrava, locuitorii oraşului, îngrijoraţi, au cerut ajutorul medicilor, care au exclus factori astrologici sau supranaturali, anunţând că aceasta era o „boală naturală”, cauzată de „sângele fierbinte”.

Aflând diagnosticul, autorităţile au hotărât să îi lase pe oameni să danseze zi şi noapte, sperând că vor obosi şi, într-un final, se vor opri. Mai mult, au construit o scenă de lemn în piaţa centrală a oraşului pentru a facilita desfăşurarea dansurilor şi au angajat chiar şi muzicieni, sperând că îi ajută pe dansatori. În urma acestei epidemii, supravieţuitorii au plecat în pelerinaj la moaştele Sfântului Vitus, zvonurile spunând că ele aveau puterea miraculoasă de a trata această boală.

Totul a început la nemţi

Prima epidemie de dans a fost consemnată în 1021, la Kolbig, Germania de astăzi. După ce au oprit o slujbă de Crăciun, un grup de 12 ţărani au fost blestemaţi de preot să se lamenteze un an întreg pentru fapta lor. Într-o zi, aceştia au început să danseze în jurul bisericii. Relatările vremii spun că oamenii ar fi dansat luni de zile, timp în care patru dintre ei au murit. Până la urmă, doi episcopi au reuşit să-i oprească.

O altă tragică izbucnire a ciumei dansului a avut loc în 1278, în Utrecht, când un grup de 200 de oameni au dansat pe podul care trecea râul Meuse, cauzând prăbuşirea sa şi moartea multora dintre dansatori. Un secol mai târziu, în 1374, sute de oameni au fost cuprinşi de această epidemie, la Aachen. Dansau haotic, unii fiind sub efectul unor halucinaţii, şi leşinau, într-un final, din cauza extenuării. Era în preajma sărbătorii Sfântului Ioan şi mulţi pelerini veneau din afara oraşului. Convinşi că dansul avea legătură cu sărbătoarea, aceştia au intrat în frenezia momentului, din care n-au mai ieşit săptămâni întregi. De aceea, ca şi în cazul Sfântului Vitus, Sfântul Ioan Botezătorul a devenit patronul suferinzilor de dans.

E vreo explicaţie?

Şi în ziua de azi cercetătorii încearcă să găsească a explicaţie pentru ciuma dansului. Analizând perioadele în care au avut loc aceste epidemii, cercetătorii au observat că ele au avut loc în perioade de foamete şi sărăcie intense. Astfel, foametea, sănătatea şubredă şi stresul ar fi produs instabilitatea psihică în rândul oamenilor de rând, făcându-i să izbucnească în crize de dans, de multe ori violente.

Tot din cauza foametei oamenii mâncau pâine mucegăită, infectată cu ciuperci, care cauzau halucinaţii - unul dintre simptomele dansatorilor. Alţi cercetători sunt de părere că mania dansului a apărut pe fondul unor isterii în masă sau a unor boli nervoase, precum epilepsia.

De fiecare dată când izbucnea o astfel de epidemia, "simptomele" erau asemănătoare. În timpul dansurilor, participanţii cântau, ţipau şi râdeau frenetic. De asemenea, erau efectaţi de convulsii, dureri de piept, hiperventilaţie, halucinaţii şi atacuri de epilepsie.

Foto: Wikimedia