Soţul în Italia, eu în ţară

Sunt căsătorită şi am şase copii. Încă de la primul copil, am rămas singură să-l cresc, fiindcă soţul era la muncă în Italia, venea acasă doar o dată pe an. Mi-a fost foarte greu, pentru că în fiecare an urma alt copil şi trebuia să mă descurc cu toate. Stăteam la mama şi, în acelaşi timp, făceam chirpici pentru a-mi ridica o casă a mea, unde să ne mutăm cu toată familia. Din cauza greutăţilor materiale, nu reuşeam s-o termin – mai era atât de mult de lucru!

Am decis să plec în străinătate

Aveam 32 de ani când am născut al şaselea copil şi nu mai făceam faţă lipsurilor şi nevoilor. Atunci,am luat o decizie grea:să-mi urmez soţul în străinătate,la muncă,şi să las copiii acasă. Ultimul născut avea patru luni – l-am lăsat în grija fetei mai mari, care avea doar 12 ani. Am rugat o prietenă să-i supravegheze pe toţi, să le dea mâncare şi să-i îngrijească timp de doi ani de zile, cât plănuiam să stau în Italia,ca să strâng banii necesari pentru ridicarea casei.

Mă topeam de dorul lor

Când m-am urcat în trenul spre Bucureşti, de unde urma să iau un autocar spre Italia, nu mi-am putut reţine lacrimile. Dacă nu îmi revedeam niciodată copiii? Nu ştiam ce aduce ziua de mâine, îmi era atât de milă de ei... dar trebuia să fac acest pas. Printre străini, mă topeam de dorul lor. Într-una din zile, fata mai mare a avut o serbare şcolară. Plângea la telefon, voia să vin repede acasă, pentru că ceilalţi colegi râdeau de ea de parcă ar fi fost orfană. Toţi părinţii erau la serbare, în afară de mine.

N-am mai răbdat şi m-am întors

A trecut un an, mai aveam de stat unul, mi se părea o veşnicie. Într-o zi, n-am mai răbdat şi am pornit spre România. Când am ajuns acasă, fata cea micuţă, care împlinise 1 an şi 4 luni, nici nu se uita la mine, o striga „mama“ pe fata mea mai mare! Săracii copiii mei, nu se mai îndurau să plec de lângă ei, mă rugau să-i iau după mine, să nu-i mai las singuri. După un an, s-a întors şi soţul meu, şi am rămas amândoi lângă copilaşii noştri.

Am cultivat legume în solarele din curtea proprie, acum lucrez în spi­tal, la Botoşani. A fost greu, dar ne-am continuat viaţa ca o familie unită.