Crăciunul în lume. Islandezii au 13 „Moşi Crăciuni“, iar copiii năzdrăvani primesc câte un… cartof

Aşteptată de întreaga planetă, sărbătoarea Naşterii Domnului este celebrată cu fast, fiecare popor având propriile tradiţii, dar şi propriile denumiri pentru Moş Crăciun.

Cea mai frumoasă sărbătoare a iernii, Crăciunul, e unul dintre acele momente magice din an când, indiferent de confesiune, familiile se strâng şi petrec momente memorabile împreună. Tradiţiile, însă, diferă de la o ţară la alta şi asta face şi mai bogată sărbătoarea Crăciunului.

Bucate din carne, dar şi de post

Dacă românii sacrifică porci, fac cozonaci, primesc colindători şi le împart covrigi, mere şi nuci, la finalul unui post de şase săptămâni, bulgarii au pe masa de Crăciun 12 preparate de post (câte unul pentru fiecare lună a anului) şi fiecare membru al familiei sparge câte o nucă – dacă nuca este bună, va avea un an nou bogat, dacă nuca e stricată, îi prevesteşte un an prost. Similar, la noi, în unele sate, sunt tăiate mere: dacă fructul e bun, se anunţă belşug, dar dacă e stricat la interior, anunţă boală.

Câteva preparate de post sunt incluse şi în meniul cubanezilor de „Nochebuena‟ („Noaptea cea bună‟), care servesc friptura de porc lângă fasole neagră, orez şi piure din yucca.

Sarmalele sunt specifice zonei balcanice, dar şi venezuelenii au „rulourile“ lor numite „tamales‟, umplute cu carne şi gătite la aburi în pănuşi de porumb.

Tot legat de masa de Crăciun, grecii au obiceiul de-a nu strânge mâncarea de pe masă, astfel încât Iisus, care va trece noaptea pe la ei, să se bucure de ospăţ.

Bradul şi luminile de Crăciun

Obiceiul împodobirii bradului a apărut în Germania, unde legenda spune că Sfântul Bonifaciu a ordonat tăierea stejarilor, veneraţi de păgâni. În cădere, stejarii au distrus toţi copacii din preajmă, mai puţin bradul, care a devenit de atunci simbolul acestei sărbători. Tot nemţii, dar şi danezii, aprind câte o lumânare în ultimele patru duminici dinaintea Crăciunului, simbolizând bucuria, speranţa, credinţă şi pacea.

Gestul e similar sărbătorii luminilor, „Hanuka‟, aşa-numitul „Crăciun al evreilor‟, care aprind câte o lumânare pe durata a opt zile. La sfârşitul fiecărei zile, menora (sfeşnicul) se pune la geam şi se aprinde încă o lumânare (a noua), care e folosită pentru a le aprinde pe celelalte.

În Franţa, la începutul mesei festive, membrii familiei trec o lumânare aprinsă de la cel mai în vârstă până la cel mai tânăr. Finlandezii, în schimb, duc lumină şi la morminte, după slujba de seară de la biserică.

De altfel, lumina focului este prezentă în multe culturi. Dacă la noi se dau foc unor baloţi de paie şi sunt rostogoliţi arzând pe dealuri, în credinţa că soarele e ajutat să renască în timpul solstiţiului, în Anglia sunt arse ruguri făcute din crengi de frasin, simboluri ale lunilor anului ce se încheie. Tot astfel, americanii din zonele rurale ard o buturugă vreme de trei zile, pentru a marca momentul naşterii Mântuitorului, în timp ce în Islanda oamenii cântă şi dansează în Ajun în jurul unui foc.

Moşii

Dacă cei mai mulţi copii îl aşteaptă pe Moş Crăciun, căruia ruşii îi spun şi azi Moş Gerilă, finlandezii îl au pe Joulupukki, care ar veni din ţinutul Korvatunturi, tărâm care are forma unei urechi, despre care se spune că ar fi urechea cu care Moşul ascultă dacă sunt cuminţi copiii.

Islandezii au 13 „Moşi Crăciuni“, iar copiii care nu au fost cuminţi primesc câte un… cartof! Tot mai bine decât nuiaua românească!

În Norvegia, cei mici primesc o păpuşă ce-l reprezintă pe Nisse, vechiul moş din mitologia elflor. Şi tot din cultura păgână a rămas şi credinţa că vrăjitoarele şi spiritele rele ies afară în Ajunul Crăciunului şi caută mături cu care să zboare, fapt pentru care norvegienii îşi ascund măturile de Crăciun.

@shutterstock