GALERIE FOTO Roxana Bulugioiu-Ciuhulescu: „Am dat examenul de zbor când eram însărcinată cu Ana“
Au trecut mai mult de 13 ani de atunci, timp în care viaţa ei s-a schimbat complet. Are un alt soţ, a născut al doilea copil, a trecut de la emisiunile TV la activităţile din teren şi are multiple permise şi atestate, care o transformă într-o Nikita reală.
Despre Roxana Bulugioiu-Ciuhulescu este vorba, cea mai înaltă femeie din showbizul românesc. Ca fiecare, Roxana are şi un punct slab! Unul la care nici nu te-ai gândi!
La 1,92 m, eşti cea mai înaltă femeie din showbizul românesc, ba chiar ai fost inclusă şi într-un clasament internaţional, pe locul 6. Când te-a ajutat şi când te-a încurcat acest aspect?
Am fost sunată chiar de cineva de la Guiness Book ca să mă omologheze, dar deşi am 1,925 şi sunt una dintre cele mai înalte femei din România, nu sunt cea mai înaltă. Am avut avantajul să fac sport de performanţă, să fiu în elita României la handbal. Am fost remarcată şi de Zina Dumitrescu, care mi-a spus că o să am o carieră mare în modeling, însă am luat această variantă în calcul după ce am renunţat la sportul de performanţă, la un pic peste 18 ani. Surpriza a fost că, deşi aveam 90-60-90, eram prea înaltă pentru prezentările de modă, aşa că am făcut pictoriale pentru costume de baie, lenjerie, rochii… Marele dezavantaj este că îmi găsesc greu haine şi ori mă duc în străinătate să mi le cumpăr, ori mi le fac la comandă. Un alt neajuns este patul. Pe unde am călătorit, în multe paturi de hotel am dormit cu picioarele pe-afară, iar în avion, la clasa economic, stau foarte incomod, din cauza spaţiului mic de la picioare. Iarăşi, în apartamentul în care am copilărit, nu aveam lustre, pentru că toţi eram înalţi: mama avea 1,80 cm, tata 2,02 cm, iar fratele meu 2,01 cm. Au fost, însă, multe avantaje şi încă le regăsesc, ceea ce mă face să mă simt bine în pielea mea.
Toată lumea te ştie de la „Promotor“ şi, oricum, eşti printre puţinele prezenţe feminine din zona auto-moto-sport. Ai idee câte maşini ai condus până acum? Care e marca ta preferată?
Colegii de la revista „Promotor“ au numărat că, până în 2011-2012, am condus peste 1.000 de maşini. Ţinând cont că am permis la toate categoriile (am şi de tractor, şi atestatele pentru mărfuri şi persoane), am putut să conduc orice vehicul. Mi-e greu să spun care este marca mea preferată. Sunt adepta SUV-urilor, a maşinilor 4x4. Până să o am pe Ana, am condus maşini sport, după care mi-am luat o maşină mare. Astăzi, conduc o maşină coreeană cu şapte locuri, care îmi place foarte mult şi-mi oferă toate condiţiile. Oricum, pentru mine, ţinând cont şi de experienţa mea, nu există maşina perfectă, aşa că-mi place ceva de la una, altceva de la alta… Deocamdată, conduc ceea ce-mi permit. Altfel, poate aş visa şi eu la… un MIG. (râde)
Cum ai ajuns de la maşini la avioane?
Mi-am dorit foarte tare să zbor şi, după ce am încercat să fac o şcoală în Australia în 2001, unde nu am fost acceptată din cauza constituţiei mele mult prea înalte pentru categoria la care aplicasem, avioane supersonice, am făcut în România o şcoală privată de elicoptere. Am dat examenul de zbor când eram însărcinată cu Ana, dar n-a ştiut nimeni nimic. Apoi am avut şansa să zbor cu aviaţia militară, fiind, deocamdată, singura femeie care a reuşit să zboare cu un avion supersonic MIG-21 LanceR, la Feteşti, în 2012. Iar prin 2017, la Bacău, am fost prima femeie care zburat civil cu un IAR-99 Şoim, un avion de şcoală de armată produs în România. Acel zbor a fost spectaculos, cu câteva acrobaţii. Cu MIG-ul am zburat foarte cuminte, deşi eu visam să facem looping-uri, dar organismul meu nu era antrenat pentru asta, chiar dacă purtam costum de suprasarcină.
Dar de sporturi extreme când te-ai apucat şi ce ţi-a mai rămas de experimentat?
Nu ştiu cât de extreme mai sunt pentru mine, pentru că sunt obişnuită cu ele. Am făcut bungee jumping, am sărit cu paraşuta, am escaladat clădiri… Am un perete plin de diplome de toate felurile. Prima oară ţin minte că am încercat o cursă de off-road de 24 de ore, după care am picat lată. După care am început să particip în campionatul naţional de raliuri, am fost la drift, la karting, la motociclism (deţin mai multe licenţe şi pentru motocicletă), m-am antrenat cu SIAS (Serviciul pentru Intervenţii şi Acţiuni Speciale), am fost cu Jandarmeria, cu Pompierii şi cu SMURD-ul la tot felul de acţiuni, cu scafandri militari am făcut salt liber din elicopter în mare şi coborâre în rapel din elicopter pe sol – eu având licenţă de scafandru nivelul 3, adică de prim-ajutor. Am făcut o grămadă de lucruri!
Ai şi vreo frică, vreun punct slab?
Cred că ar râde şi câinii de mine dacă ar şti că mie mi-e frică de lift. (zâmbeşte) Paradoxal, sunt claustrofobă! Şi-mi mai este teamă de uleiul încins. (zâmbeşte) La bucătărie, am două mâini stângi. Nu mi-a plăcut să gătesc, dar n-am avut încotro când a început pandemia. Şi ia, Ciuhuleasco, şi pune mâna pe cartea de bucate şi învaţă, soro, să găteşti, că te-ai măritat şi nu ştii să găteşti! Ce ruşine! Deci urăsc să gătesc şi, dacă sare uleiul, fug.
Ani la rândul, te-am văzut pe micul ecran, dar acum lucrezi la stat. Ce presupune jobul tău de la Ministerul Tineretului şi Sportului?
Sunt consilierul ministrului Eduard Novak, care s-a întors de la Tokyo cu medalia de argint la ciclism, la Jocurile Paralimpice. Mă ocup de imaginea sa publică şi organizez evenimente pentru minister. A fost o mare schimbare şi, sincer, mi-am dat eu mie o perioadă de probă de trei luni, pentru că nu ştiam dacă o să mă adaptez, dacă o să-mi placă. Dar am fost cooptată într-o echipă frumoasă şi tânără, în care am putut să-mi materializez ideile, mi s-a dat mână liberă să organizez evenimente şi workshop-uri. Sigur că salariile sunt altfel decât la privat, dar uşor-uşor am început să fac câteva lucruri şi pentru mine.
Viaţa ta s-a schimbat incredibil de mult după divorţ. Într-un an te-ai şi recăsătorit, ai şi născut a doua oară. Cum te-ai recalibrat după tot acest iureş sentimental?
A fost un pas foarte greu, o decizie pe care am luat-o după 10 ani de zile. Între mine şi fostul soţ lucrurile au mers bine doar în primul an. Ana crescuse şi a văzut că nu ne era deloc bine şi suferea şi ea, aşa că am stat de vorbă ca două prietene, apoi mi-am pus bocceluţa în cârcă şi am plecat numai cu hainele pe care le aveam şi am luat-o de la zero. Şi uite că universul mi-a răsplătit curajul şi mi-a scos în cale acest om, Silviu, care era de câţiva ani lângă mine în lumea off-road-ului, dar cu care nu mi-aş fi imaginat că aş putea să am o relaţie, să leg o iubire, o căsnicie, să am un copil.
Cât de bun „partener de drum“ îţi este?
Este cel mai bun partener de drum pe care aş fi putut să-l am vreodată. Sunt extrem de norocoasă! Este un soţ de milioane, un tată exemplar. Are şi el părţile lui mai puţin bune – exact ca la maşini, nu există perfecţiunea.
Însă, per total, este un om extraordinar şi mă bucur că Dumnezeu mi l-a scos în cale şi că mi-a dat tăria de-a merge mai departe şi de-a da şanse aceste relaţii.
Descoperă continuarea interviului în revista „Click! pentru femei“, pe care o găseşti la toate punctele de distribuţie a presei.
