Închisoarea, aproape inexistentă în Grecia Antică. Ce alte pedepse se aplicau, ce păţeau corupţii

Amenzile şi munca în folosul comunităţii sunt pedepse obişnuite în ziua de azi pentru contravenţii şi infracţiuni, însă cel mai des întâlnită metodă punitivă este închisoarea. Dar nu a fost aşa întotdeauna, mai ales în Grecia Antică, unde justiţia funcţiona cu totul diferit.

Cum era deci justiţia în Grecia antică şi ce se întâmpla cu un acuzat? Iar dacă închisoarea nu era destinaţia finală a unui condamnat, la ce alt tip de pedeapsă se putea aştepta?

Închisoarea ca formă de pedeapsă - încarcerarea propriu-zisă - era extrem de rară în Grecia, iar pentru atenieni nu se aplica deloc. Atenienii nu erau interesaţi să depună efort şi să cheltuie bani pentru a construi o clădire în care să-i ţină pe condamnaţi şi pentru a le asigura cele necesare traiului. Aveau alte forme de pedeapsă, care le dădeau mult mai puţine bătăi de cap.

În funcţie de gravitatea infracţiunii, pedepsele constau în amenzi, umilirea în public, pierderea temporară a libertăţilor civile şi politice (cum ar fi votul), pierderea totală a acestor libertăţi, confiscarea averii, exilul şi moartea. Supliciile erau pedepse care se aplicau exclusiv sclavilor: jugul, însemnarea cu fierul roşu şi tragerea pe roată. Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi la moarte, ucişi cu pietre sau aruncaţi într‑o prăpastie

Cea mai gravă pedeaspă

Exilul (temporar sau definitiv) era cea mai grea pedeapsă, considerată mai gravă decât moartea, şi se dădea pentru cele mai serioase înfracţiuni. Exilul a avut ca scop eliminarea cetăţenilor turbulenţi din societatea elenă, permiţându-le cetăţenilor oneşti să uite şi să-şi reia viaţa normală.

Pentru grecii antici la fel de ca pentru societatea modernă, omorul era una dintre cele mai grave infracţiuni. De fapt, grecii credeau că o astfel de faptă rămasă nepedepsită va afecta întreaga comunitate din care făcea parte criminalul. Grecii credeau că un blestem al sângelui va lovi criminalul, familia sa, rudele şi comunitatea, iar singura cale de a csăpa de mânia zeilor era ca ucigaşul şi fie alungat din comunitate, exilat.

Pentru ce era aplicată pedeapsa cu moartea

Atenienii puneau în aplicare şi pedeapsa cu moartea, care era în general rezervată pentru crimă, blasfemie şi mai ales corupţie. Deşi primele legi scrise ale atenienilor, concepute de legiuitorul Dracon, au propus moartea ca pedeapsă pentru aproape orice infracţiune (de unde şi termenul modern „draconic"), în Atena nu se aplica des pedeapsa cu moarte. Chiar şi pentru criminali era preferat exilul.

Totuşi, atunci când infractorul era condamnat la moarte, existau trei metode de punere în aplicare a pedepsei: aruncarea într-o prăpastie, otrăvirea cu cucută şi un fel de răstignire: condamnatul era legat de un stâlp, nimeni nu avea voie să se apropie sau să-l ajute, şi era lăsat astfel să moară după lungi chinuri.

FOTO Shutterstock