Paparudele şi Caloianul, ritualurile româneşti de „chemare” a ploii. În ce constau

În satele româneşti, oamenii obişnuiau mai ales în trecut să pună în practică ritualuri prin care invocau ploile, cunoscute ca Paparudele şi Caloianul.

Paparudele este un ritual organizat la o dată fixă, marţi, în a treia săptămână de după Paşte, însă se practica în perioadele cu secetă prelungită, în lunile iunie şi iulie. Obiceiul a fost prezentat şi de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”, unde apare sub denumirea „papalugă”.

În cadrul ritualului, unele persoane, mai ales copii, poartă diverse măşti care invocă ploaia. Una dintre aceste persoane este însăşi Paparuda, care poartă o fustă făcută din plante împletite. Ea trece prin curţile oamenilor împreună cu alaiul său, pentru ca oamenii să o ude, după care „moare” pe malul unui râu, adică îşi aruncă în apă costumul din frunze.

Oamenii bat din palme şi îşi pocnesc degetele, imitând astfel cadenţa ploii şi rostesc versuri precum: „Paparudă rudă/Vino de ne udă/Ca să-nceapă ploaie/Să curgă şiroaie/Cu găleata, leata/Peste toată gloata/Unde dă cu maiul/Să crească mălaiul/Unde dă cu sapa/Să curgă apa”.

Caloianul, când seceta era şi mai puternică

Oamenii din lumea satului practicau un alt ritual, Caloianul, când seceta era şi mai puternică. Fetele şi femeile de la ţară frământau lut galben şi modelau un om în miniatură, numit Caloian, pe care îl aruncă în gârlă, ca să tulbure norii şi apele, cum se întâmplă înainte de ploaie.

În tot acest timp, femeile cântau: „Caloine, iene,/ Caloine, iene,/Du-te-n cer şi cere/ sî deschidă porţile,/ să sloboade ploile,/să curgă ca gârlele/ zilele şi nopţile/ ca săcrească grânele/ să curgă şi ploile zilele şi nopţile/ să umple şanţurile,/ să crească legumele/ şi toate ierburile/ ca să plouă tot mereu,/ zilele şi nopţile/ să dea drumul roadelor,/ roadelor noroadelor/ ca să fie îmbelşugată/ ţara toată, lumea toată“.