«Apreciaţi-vă părinţii cât sunt în viaţă!»
Când eşti tânăr şi-i ai aproape pe cei care ţi-au dat viaţă, sprijinul lor pare că ţi se cuvine. Abia când preiei povara pe care o duceau ei, înţelegi cu adevărat cât de mult le datorezi. Una dintre cititoarele noastre a ajuns să-şi aprecieze soacra şi bunica atunci când era deja prea târziu.
Cu puţin timp în urmă,una dintre scrisorile ajunse la redacţie m-a impresionat.
Gabriela Burduşa,din Caransebeş,ne scria despre o lecţie de viaţă pe care a învăţat-o într-un mod dur,în urma pierderii a două fiinţe dragi,care o ajutaseră să-şi crească micuţii.
Atunci când a rămas fără sprijinul lor a realizat cât de greu este să îngrijeşti doi copii mici şi să ai o slujbă cu normă întreagă,mai ales dacă soţul a trecut recent printr-o operaţie la inimă.
«Concediul postnatal era de doar patru luni»
Dacă-ţi aminteşti filmul „Liceenii“,poţi să-ţi imaginezi cum a început povestea de iubire dintre Gabriela şi soţul ei,Costel.
În ultimii ani de liceu,au fost colegi de clasă. Ea,frumoasă,studioasă. El,liniştit şi inteligent.
S-au îndrăgostit lulea şi,după terminarea liceului,au continuat să fie buni prieteni.
Apoi,firesc,s-au căsătorit. La numai 19 ani,Gabriela purta în pântece rodul iubirii lor nebune.
Apoi,a venit pe lume Cristina,fetiţa lor.„Mă angajasem deja,iar concediul postnatal era de patru luni,după care se lucra şase ore pe zi,pentru a permite alăptarea.
Soluţia salvatoare a fost mama soţului meu,Valeria,o soacră cum rar există,care locuia la 40 km depărtare de noi“,povestea Gabriela. N-a avut de ales şi şi-a dus fata la ţară.
«Sunt părinţii noştri,trebuie să ne ajute!»
Valeria,soacra ei,care crescuse trei copii,a făcut eforturi ca la bătrâneţe să-şi îngrijească nepoţica.
„Eu şi soţul,tineri «fluşturatici»,credeam că ajutorul ei ni se cuvine. Cu câtă blândeţe ne accepta reproşurile…“,îşi aminteşte Gabriela.
Când a venit pe lume al doilea copil,Mihai,mama Gabrielei le-a spus atât:„Voi i-aţi făcut,voi să vi-i creşteţi!“.
Împreună cu copiii,Cristina şi Mihai
Salvarea a venit din partea bunicii Anica. Avea 70 de ani şi crescuse patru copii şi cinci nepoţi.
Au dus-o pe Cristina bunicii Anica,iar pe bebeluş,la soacra Valeriei.
„Mergeam adesea la ţară,zilnic la bunică. Ne era uşor,dar n-am ştiut să le apreciem pe măsură“,ne-a scris ea.
Un necaz nu vine niciodată singur
Toate au mers bine până când soţul Gabrielei,care suferea de o boală congenitală la inimă,a trebuit să se opereze la Bucureşti.
„Am plecat cu sufletul strâns. Nu credeam c-am să-mi mai văd copiii şi soţia“,mi-a spus Costel,soţul.
Din fericire,momentul lui de cumpănă a trecut,intervenţia a decurs bine şi familia s-a reunit curând.
Peste aproape un an,însă,bunica Anica a făcut un accident vascular,care i-a fost fatal,şi după alte câteva luni Valeria a făcut un blocaj renal şi s-a prăpădit şi ea.
„Din acel moment,a trebuit să ne înhămăm la o muncă grea. N-am avut altă soluţie,nu ne permiteam bonă şi nu aveam alt ajutor“,a povestit Gabriela.
Abia atunci cei doi au realizat cât de greu este să-ţi creşti copiii.
Şi-ar fi dorit să le fi putut mulţumi celor două femei care-i ajutaseră. Din păcate,nu mai aveau cui.
Bucuria lor de-acum:nepoţii
Cum a decurs viaţa celor doi după pierderea Valeriei şi a Anicăi?
Îşi duceau copiii dimineaţa la creşă şi la cămin,grăbiţi să ajungă la serviciu,să ponteze ziua de lucru.
Odată,Costel,luat cu treburile la serviciu,a uitat să ia copiii de la grădiniţă.
Nepoţii lor,Alexandra şi Lucian
„Am fost disperaţi! I-am găsit mai târziu la o îngrijitoare“,îşi aminteşte el. Anii au trecut,copiii sunt acum la casele lor şi le-au dăruit doi nepoţei.
„Vremurile sunt altfel. Fata şi nora mea îşi pot îngriji micuţii până la 2 ani. Oricum,le ajutăm şi noi“,spune Gabriela.
Poate că tinerii nu-şi dau seama cât de mult contează să-i ai pe părinţi aproape,aşa cum credeau Gabriela şi Costel acum trei decenii,dar peste ani vor înţelege.
