Dădacă pentru o zi
Răbdare de înger, rezistenţă de atlet şi multă, multă iubire. Iată calităţile bonei ideale. Am aflat asta chiar pe pielea mea: am fost baby-sitter... o zi întreagă!
Pe aceeaşi temă:
O familie pentru cei fără de familie
Multă lume nu crede că bonele au viaţă grea. O fi sau n-o fi aşa? Şi ce metodă mai bună de a afla,decât să intru pentru o zi în pielea unei dădace adevărate? Mi-am zis că nu poate fi atât de dificil:îmi plac copiii,am răbdare,sunt veselă şi îndemânatică. Dar e de ajuns? Citeşte şi află ce-a ieşit!
Optimismul începătorului
Fetiţa de care urma să am grijă se numeşte Anna şi are un an şi şapte luni. Trebuie să recunosc,am obţinut „postul” pentru că mama ei,Irina Bulbariu,îmi este prietenă bună.
Altfel,mămicile nu prea au încredere să-şi lase copiii cu o persoană necunoscută. În dimineaţa cu pricina am bătut la uşă cu ceva emoţii,dar când am văzut că Anna îmi zâmbeşte şi-mi arată jucăriile ei,m-am liniştit.
„Cu un copil atât de dulce şi cuminte îmi va fi uşor”,mi-am spus,neştiind că peste o oră aveam să încep o adevărată aventură.
"Forţă şi îndemânare"-noul meu slogan
Prima probă pe care a trebuit s-o trec a fost pregătirea şi „servirea” micului dejun. Oricât am ademenit-o pe Anna,de-abia a luat câteva linguriţe. M-am impacientat,dar mi-am adus aminte că Irina îmi spusese,înainte de a mă lăsa singură cu micuţa,să nu insist dacă nu vrea să mănânce.
A doua probă,echiparea micuţei şi transportul tricicletei şi al căruciorului de jucărie până la parc,părea de netrecut. Mai aveam în spate şi un rucsac în care pusesem tot ce am crezut că-i necesar când ieşi cu un copil afară:biberonul cu apă,un ursuleţ de pluş,şerveţele umede şi uscate,un pachet de biscuiţi şi o suzetă.
Ceva mai târziu,cu o mână împingeam tricicleta,care se manevra foarte greu,cu o mână închideam uşile liftului,fiind ochi şi urechi la Anna,să nu cadă în timp ce mă străduiam să ies cu bine din scara blocului.
"Unde-i mami?"-întrebare de baraj
Am ajuns în parc fără niciun incident. Anna a ţâşnit bucuroasă spre ceilalţi copii,cu chef de joacă. Eu,mereu la doi paşi în urma ei,aruncam un ochi din când în când la tricicletă şi la jucării.
Timp de aproape o oră,totul a decurs bine,până când cea mică şi-a dat seama că lipseşte ceva din peisaj. A început să plângă din ce în ce mai tare. I se înnodau lacrimile în barbă,mă lua de mână şi-mi cerea să mergem la mami. „Acu' e acu’!“,mi-am zis.
Cum linişteşte o bonă copilul când plânge după mama? I-am arătat ba o pisică,ba un bebeluş,doar-doar să uite. De-abia când am intrat în casă s-a mai liniştit.
În concluzie...a fost greu!
Acasă,Anna a scos pachetul cu biscuiţi din rucsac cu un zâmbet suav şi mi-a dat de lucru să curăţ firimiturile. Dar asta a fost floare la ureche pe lângă pregătirea pentru somn. Micuţa se agita,scâncea,iar eu nu ştiam dacă e bine s-o legăn pe picioare,în braţe sau să stau lângă ea până adoarme. Doar ultima soluţie a dat roade.
Eram atât de obosită,încât mi-era teamă să nu adorm eu înaintea ei. Am rememorat filmul zilei:experienţa mi-a plăcut,dar a contat mult faptul că Anna e un copil cuminte şi sociabil. Ce m-aş fi făcut cu un zbânţuit,care n-ar fi stat locului o clipă? Dar ăsta poate fi un alt subiect...
Dacă vrei să devii bonă...
... nu-ţi va fi la fel de uşor cum mi-a fost mie. Ai de urmat câţiva paşi:trebuie să depui la agenţiile de recrutare un dosar,care să conţină mai multe acte (cazier,cartea de muncă etc.),să faci analize medicale şi să treci un test psihologic.
