O viaţă cât un secol

Viaţa nu i-a fost deloc uşoară. Îşi aminteşte totul, amănunt cu amănunt. Povesteşte încet, ca şi cum ar citi dintr-o carte despre război şi iubire.
Brebu. La doar câţiva kilometri de Câmpina,un sat al livezilor şi al dulceţurilor cu reţete secrete. Satul în care,într-o casă de dincolo de lac,locuieşte femeia de 103 ani.Era o zi însorită când am ajuns acolo. Am găsit-o în foişor,citind ziare. Femeia de 103 ani stătea la masă,urmărind literele cu degetul arătător.
103 ani şi amintiri grele
Ştiam că nu aude. Doar fiica ei reuşeşte să-i transmită mesajele celorlalţi,fără să-i vorbească prin semne.
Te gândeşti că pe ea o înţelege,pentru că toată viaţa au fost nedespărţite. Cu o zi înainte,Maria Băicoianu a împlinit 103 ani.
Au vizitat-o nepoţii şi strănepoţii şi au sărbătorit până târziu în noapte. Nu e obosită. Îmi face semn să mă aşez lângă ea şi,fără să-i cer,începe să-şi povestească viaţa.
Povestea se întinde pe mai mult de un secol. Îşi aminteşte detaliile propriei copilării,dar şi pe cele ale serii precedente.
Memoria acestei femei te uimeşte mai mult decât orice.
Vezi video AICI
A trăit cele două războaie
S-a născut la 20 septembrie 1908. În copilărie,familia ei locuia într-o casă cu două camere.
Erau cinci copii,părinţii şi bunica. Pe când avea 8 ani,tatăl ei a plecat în război.
S-a întors după doi ani şi atunci au ridicat o altă casă,una mare din care are amintiri frumoase.
Mulţi băieţi din sat o curtau,dar nu s-a căsătorit până nu a împlinit 28 de ani.
Atunci,la un revelion în Ploieşti,unde mersese cu familia,şi-a cunoscut soţul. Bărbatul pe care l-a iubit întreaga viaţă.
În scurt timp,s-a născut prima lor fetiţă,care după cinci săptămâni a murit. Anul următor,s-a născut Veronica.
Locuiau în Ploieşti,erau fericiţi,dar fericirea lor nu a durat mult.
Când fiica lor avea 3 ani,bărbatul a primit ordinul de concentrare. Începuse războiul.
Tatăl ei o sfătuia să-şi ia copilul şi să se întoarcă la ţară,pentru că un bombardament le-ar fi putut omorî oricând.
Dar ea îşi vizita părinţii şi se întorcea acasă,la Ploieşti,cu fetiţa. Plângea mereu.
Înconjurată de familie şi de vecine

Fugind din faţa războiului
Într-o zi,a primit înştiinţare că soţul ei a murit,dar n-a putut să-l plângă în linişte.
Oraşul era bombardat,aşa că şi-a luat fetiţa sub braţ şi a fugit în pivniţa unor prieteni. A stat câteva zile acolo,iar când s-a întors a găsit în faţa casei două femei plângând.
„A murit coana Marioara”,spuneau. În locul casei-doar o groapă.„Când îmi aduc aminte,zic doar:Doamne,mare putere ai avut! N-am putut nici să plâng. Unde să mă duc,mă întrebam?”
S-a întors la părinţi. „N-aveam pantofi,n-aveam rochie,n-aveam nimic.”Au urmat ani grei.„Nouă ani am văduvit. Nu voiam un alt tată pentru fetiţa mea!”
Şi-a crescut singură fiica şi a trimis-o la liceul pedagogic.
Veronica,fiica ei

Maturitatea şi bătrâneţea
S-a căsătorit apoi cu cel mai sărac bărbat din sat,doar ca să nu mai fie o povară pentru familie. „Am muncit mult”,îşi aminteşte.
Vecinele spun că nu era în sat femeie mai harnică decât coana Marioara. Merge acum sprijinindu-se de un scaun galben. Secretul longevităţii?
„Credinţa”,spune ginerele ei. Mănâncă sănătos şi doarme într-o cameră deloc bătrânească,din care intri într-o baie încăpătoare.
În nicio seară,nu se culcă fără să-şi fi făcut baie. În cameră,e un tablou din tinereţe.
Maria Băicoianu şi soţul ei mort în război,singurul bărbat pe care l-a iubit.
Plecând din Brebu...
În maşină,înapoi spre Bucureşti,vorbim despre cât te poţi ataşa de un om în câteva ore.
Tanti Maria sau Mamaie,cum i se spune,ne-a fermecat cu povestea ei,cu vocea blândă,cu felul ei de-a fi.
Plecăm cu convingerea că am cunoscut o femeie specială sau,cum se spunea pe vremuri,„un om cum rar întâlneşti”...