"Şi ce dacă sunt singura?"

Câte femei nu se tem să rămână singure? Şi totuşi, unele au curajul să înfrunte greutăţile vieţii fără sprijinul unui bărbat. Adriana Vasilescu ne-a dovedit că se poate!

Optimismul şi pofta ei de viaţă te molipsesc imediat. Deschisă şi cu zâmbetul pe buze,Adriana,lucrătoare la o fabrică de medicamente,a acceptat să-şi spună povestea şi nu a părut deloc stânjenită de faptul că viaţa ei va fi cunoscută de mii de femei.

Mai mult,e convinsă că statutul ei de femeie singură a ajutat-o să se apropie mai mult de mama şi de cei trei copii ai săi. Cum a reuşit să treacă peste încercările singurătăţii? Să vedem…

Prima iubire,singura casatorieNe-a poftit bucuroasă în micul ei apartament din Bucureşti. O casă bine pusă la punct,tipică unei gospodine desăvârşite. Pentru început ne-a poftit la o cafea şi la prăjituri de casă. Aşa,am aflat că o parte din căsnicia ei seamănă cu filmele de dragoste,însă cealaltă este exact opusul.

După 17 ani de singurătate,lacrimile răsar din nou. „Simţeam că eram făcuţi unul pentru celălalt. Nu a fost dragoste la prima vedere,nici nu m-a atras fizic,era vorba despre acel ceva,parcă o vibraţie care mă atrăgea ca un magnet”,spune Adriana cu o voce nostalgică.

„Partea neagră a căsniciei mele m-a ajutat să mă descopăr. Până atunci eram vulnerabilă în faţa încercărilor vieţii,dar mai târziu mi-au crescut aripi şi am zburat spre alte idealuri.”

După 17 ani de căsnicie,viaţa de familie a Adrianei s-a schimbat.

Adriana i-a oferit de multe ori o „a doua şansă”. Fără sorţi de izbândă,ea a decis să divorţeze,întorcându-se în cele din urmă în casa părintească.

O nouă viaţă,

alte confruntari

După ce timpul a mai vindecat din rănile trecutului,Adriana a decis să uite tot ce a fost urât şi s-o ia de la capăt. „Îmi era destul de greu să uit viaţa cu el. Îl visam tot timpul că mă urmăreşte,însă Dumnezeu mi-a dat putere să merg înainte.” Ea mai spune despre colegele ei de serviciu că au susţinut-o enorm. „Glumeau cu mine tot timpul,făceam tot felul de giumbuşlucuri ca să ne amuzăm,practic serviciul era ca o a doua casă pentru mine.”

În toţi aceşti ani,Adriana a înţeles că viaţa nu înseamnă numai bucurie.

Apropierea ei de Dumnezeu i-a oferit linişte sufletească,dar şi putere să se însănătoşească.

„Am fost la un pas de acea boală a secolului care-i mai frecventă decât gripa. Mi-e frică să-i rostesc numele,dar m-am operat de două ori şi acum cred că sunt mult mai bine.” În clipele grele,sprijinul mamei şi al copiilor i-au făcut mai bine decât orice medicament.

„Nu-mi iese din cap o întâmplare:la prima operaţie,m-am trezit din anestezie zâmbind”,îşi aminteşte Adriana.

Situaţiile grele de viaţă au îndemnat-o să se refugieze în tot felul de activităţi plăcute.

”

Mai mult,ea se mândreşte cu motanul ei,un birmanez de opt ani,despre care spune că nu a părăsit-o atunci când suferea din cauza durerilor.„A stat tot timpul lângă mine. Nu bea,nu mânca. Dacă mă ridicam din pat,venea şi el cu mine. Am suferit împreună şi pentru asta îl voi iubi mereu. Cred că a fost şi va fi cel mai sincer companion al meu”,a adăugat Adriana râzând.