Pornit la drum de pe piscurile munţilor Hăşmaşu Mare, Oltul face un popas în Vâlcea, alinându-şi apele împrejurul unei mici insule, Ostrov, aflată chiar în inima oraşului-staţiune Călimăneşti-Căciulata. De altfel, cuvânt vechi, din slavonă, „ostrov“ înseamnă „insulă“ şi este folosit doar pentru insulele Dunării. Cel din Călimăneşti este rezultatul erodării unui defileu muntos din apropiere şi de depunere a aluviunilor într-o porţiune mai plată a Oltului. Dar parcă legenda insulei este mai frumoasă: se spune că un creştin, încercând să treacă apele râului cu căruţa pentru a ajunge acasă, acestea s-au învolburat din cauza ploilor. Văzând că nu-i chip de izbândă, omul se roagă lui Dumnezeu să-i salveze viaţa şi promite să ridice o biserică în acel loc. Atunci, sub picioarele lui a început să crească o moviliţă de pământ, tot mai mare, cât o insulă. Omul şi-a ţinut promisiunea şi a construit aici o bisericuţă din lemn. Biserica a primit hramul „Naşterea Maicii Domnului“.

La început au fost sihaştrii

Insula Ostrov este singura locuibilă de pe cursul Oltului. Primii care s-au aciuat aici au fost câţiva călugări sihaştri, pe la începutul secolului al XIV-lea. Ei au ridicat o bisericuţă din lemn şi şi-au făcut colibe atât pe insulă, cât şi pe ambele maluri ale Oltului.

Un secol mai târziu, mănăstirea este părăsită şi ajunge în paragină. Motivele nu sunt cunoscute, dar se crede că vreun incendiu sau vreo invazie au alungat călugării. Descoperită de domnitorul Neagoe Basarab, acesta o rezideşte în jurul anilor 1520-1521, de această dată din piatră. Astfel, mănăstirea dintre ape, cum îi mai zic localnicii, revine la viaţă, de data aceasta ca lăcaş pentru călugăriţe. Este cel mai vechi schit de măicuţe de la noi.

Când Neagoe Basarab a murit, soţia lui, Despina, s-a călugărit, luând numele de Platonida. Ea a preluat atunci stareţia Mănăstirii Ostrov, timp de 33 de ani. Se spune că, în tot acest timp, ea nu a părăsit insula iar, când a făcut-o, a fost răpusă de ciumă la Sibiu. Tot la mănăstirea dintre ape s-a călugărit şi mama lui Mihai Viteazul, după asasinarea fiului ei, sub numele de Teofana.

Chiar dacă mică şi voalată de pădurile Ostrovului, mănăstirea l-a impresionat până şi pe arhidiaconul Paul de Alep, venit din Siria pe meleagurile noastre. În anul 1657, el scria în jurnalul său de călătorie: „Apoi ne-am luat ziua bună de la arhimandritul Mănăstirii Cozia şi de la ceilalţi călugări... şi, după ce am ieşit de pe poarta îngustă care duce la mănăstire, am văzut că râul însuşi se desparte în două braţe, în mijlocul cărora se află un ostrov, unde am trecut cu o corabie. În acel ostrov este o mănăstire frumoasă de călugăriţe, clădită din piatră, într-un loc mai retras, şi închinată Naşterii Maicii Domnului. Este numită obişnuit Ostrov…“.

Visul „tovarăşei“ Elena Ceauşescu

Începând cu anul 1890, viaţa monahală de la Ostrov se întrerupe. Până în 1997, când măicuţele se reîntorc la schit, în biserică se mai ţineau ocazional slujbe, de un preot care ajungea aici de la Mănăstirea Cozia. Pe de altă parte, în acea perioadă, insula începuse să înflorească. Aici s-au construit un cazinou, o grădină dendrologică, un ştrand, un teatru de vară şi chiar şi o pistă de popice. Toate astea nu au înduplecat-o, însă, pe „prima tovarăşă a epocii comuniste“ să salveze Ostrovul.

În anii 1979-1980, când s-a început construirea barajelor hidroelectrice de pe râul Olt, întreaga insulă, cu tot ce era pe ea, a fost la un pas să fie înghiţită de ape. Călugării de la Cozia şi preoţii Vâlcei s-au rugat de Elena Ceauşescu să salveze mănăstirea şi parcul deondrologic, dar ea a refuzat.

Când a plecat de la Ostrov, unde fusese în vizită de lucru, soţia dictatorului a avut un accident de maşină. Ajunsă la spital, a avut un vis premonitoriu. Ce anume a visat nu se ştie, dar imediat a ordonat ca insula să fie înălţată cu şase metri, pentru a fi salvată din calea apelor. Numai că, în procesul de înălţare, tot ce era pe insulă s-a năruit, inclusiv grădina cu smochini, lămâiţe şi stejari bătrâni. Doar biserica a supravieţuit.

Minunile Icoanei „Hodighitria“

Oamenii locului spun că supravieţuirea bisericii în urma ridicării insulei a fost o minune. Şi nu este singura. Aproape fiecare colţ al Ostrovului are o poveste cu deznodământ divin, iar în cartea de onoare a mănăstirii zeci de oameni au povestit minunile de care au avut parte în urma vizitei la mănăstirea dintre ape. Toate, zic ei, au fost posibile datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, „Hodighitria“. Icoana datează din secolul al XVI-lea şi a aparţinut familiei domnitorului Neagoe Basarab.

Mulţi oameni cu probleme, care au trecut pe la mănăstire şi s-au rugat din tot sufletul icoanei, spun că au scăpat de boli grele, că au putut avea copii când nu mai sperau şi au scăpat de vicii. 

În cartea de onoare a mănăstirii, un bărbat la vârsta a doua din Craiova povesteşte cum, fiind bolnav de leucemie, a venit în toamna anului 2007 şi s-a rugat la icoană. S-a vindecat în scurt timp de boală în chip minunat.

O altă însemnare spune: „Soţul, inginer la pensie, cu un Parkinson dătător de suferinţă. Rugăciunile la Sfânta Icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, de la Mănăstirea Ostrov, l-au ajutat să se ridice de pe patul suferinţei, deşi avea o anchiloză gravă“.