La câteva sute de ani după ce au fost ridicate, piramidele au intrat brusc în vizorul celor care vedeau în ele o posibilă sursă de venit. Căci ce puteau ele ascunde dacă nu inestimabile comori? Prin urmare, puţine necropole regale de acest fl au rămas neprăduite. Din necesitatea de a proteja de tâlhari trupul faraonilor decedaţi şi mumificaţi,, precum şi averile cu care aceştia erau îngropaţi, s-a născut, în secolul 16 î.H, Valea Regilor.

Necropole subpământene

La 400 km de Cairo, faraonii au început să-şi facă lăcaşuri pentru viaţa de apoi în subteran, nemarcate şi neştiute de nimeni. Sperau astfel să nu se repete istoria piramidelor jefuite. Toate aceste morminte monahale au fost săpate pe malul Nilului, într-o zonă cunoscută acum ca Valea Regilor. Mai târziu, când au realizat ce comori zac acolo, valea a fost scormonită de aventurieri, exploratori şi hoţi, în căutare de morminte regale. Aceste locuri de veci, însă, au devenit o cutie a Pandorei. Se spune că, odată deschise, eliberau energii negative: tot felul de rele şi orori se abăteau asupra acelora care îndrăzneau să tulbure somnul mumiilor.

Avertismente menite să alunge tâlharii

Primele blesteme cunoscute, legate de deschiderea şi jefuirea locurilor de odihnă veşnică ale faraonilor au apărut pe vremea Vechiului Regat egiptean. Pe atunci, blestemele erau pe cât de elaborate, pe atât de neadevărate. La intrarea în mormântul regelui Khentika Ikhekhi, de exemplu, stă scris: "Cât despre bărbaţii care intră în acest mormânt... impuri... va fi o judecată... un sfârşit special pentru ei... Le voi rupe gâtul ca unei păsări... Le voi băga frica de mine în ei".

Cum hoţii n-au avut de suferit de pe urma acestor avertizări şi blesteme iniţiale, faraonii care şi-au săpat groapa în Valea Regilor au crescut gradul de severitate al ameninţărilor. De cele mai multe ori, prăduitorii erau blestemaţi cu furia lui Toth, unul dintre cei mai puternici zei egipteni, sau cu distrugeri aduse de zeiţa războinică Sekhmet, din a cărei răsuflare s-a format deşertul. Una dintre cele mai severe avertizări - "blestemat fie cel ce-mi va muta trupul; la el vor veni focul, apele şi molima" - a fost a regelui Tutankhamon.

Descoperirea ce a declanşat decese în serie

Faraonul Tutankhamon, născut în anul 134 î.H., a urcat pe tron la 9 ani şi a murit la vârsta de 19 ani. Trupul său neînsufleţit a fost supus ritualurilor speciale pentru ultima călătorie, în lumea morţilor. Exploratorul britanic Howard Carter a fost cel care a descoperit mormântul tânărului, în 1922. Odată cu bogăţiile materiale şi culturale, descoperirea fabuloasă a dat naştere la tot felul de superstiţii, care au inspirat cărţi şi filme.

Povestea blestemelor regelui Tut a fost alimentată de moartea câtorva membri din echipa de exploratori a lui Carter. Inclusiv canarul britanicului a murit într-un mod cât se poate de ciudat. În decembrie 1922, ziarul "New York Times" scria că un om din echipa lui Carter, aflat la explorator acasă, a văzut în colivia în care se afla canarul o cobră, simbol al monarhiei în Egipt. Canarul se zbătea în gura şarpelui. Interpretarea a fost că Tutankhamon i-a blestemat cu moartea pe toţi cei ce aveau legătură cu cel ce dezgropase necropola ascunsă.

Un fenomen intens studiat

Se spune că blestemele faraonilor au făcut multe victime. Dictatorul italian Benito Mussolini, superstiţios din fire, a cerut înlăturarea a două mumii din palatul său, primite cadou, după ce a auzit de maledicţia lui Tutankhamon. Numeroşi egiptologi s-au dedicat studierii vechilor blesteme. Ce au descoperit a fost că acestea erau, de fapt, rare şi că au fost mult exagerate şi exploatate de imaginaţia vestică. În special scriitorii şi cineaştii au încercat să dea greutate unor simple texte ameninţătoare. Ca atare, blestemele Egiptului antic sunt considerate mai degrabă un fenomen cultural decât unul ştiinţific sau chiar mistic.