Povestea Cimitirului Vesel din Săpânţa, locul unde moartea este privită cu umor. Ce scrie pe crucea soacrei

Una dintre cele mai importante atracţii turistice a judeţului Maramureş este, fără îndoială, Cimitirul Vesel de la Săpânţa, care a fost prezentat pe larg şi în presa internaţională. Epitafurile nostime de pe crucile viu colorate sunt punctul de atracţie al locului.

Artizanul Cimitirului Vesel din localitatea Săpânţa este Stan Ioan Pătraş, care, inspirat de moartea celor decedaţi, a sculptat pe crucea acestora versuri pline de umor. Primul epitaf datează din anul 1935 şi s-a spus că obiceiul său s fost inspirat de cultura dacilor, care făceau din moarte un eveniment vesel.

Până la moartea sa, sculptorul şi-a pus amprenta pe aproximativ 700 de cruci. Din 1977, munca lui Pătraş a fost dusă mai departe de Dumitru Pop Tincu, ucenicul său.

În Cimitirul Veste există peste 1.200 de cruci cu epitafuri care descriu cu umor viaţa celui decedat.

Lemnul folosit pentru cioplirea crucilor este stejarul. Toate au fondul albastru, culoare specifică zonei, numită „albastru de Săpânţa”, fiind folosite, de asemenea, şi alte nuanţe: roşu, galben, verde, negru.

În 2012, Cimitirul Vesel din Săpânţa a fost ales printre cele mai frumoase cimitire din lume de către publicaţia franceză L’Express alături de Cimitirul Evreiesc din Praga, Cimitirul Père Lachaise din Paris sau Cimitirul Naţional din Arlington.

Cele mai amuzante epitafuri

Epitafurile din Cimitirul Vesel păstrează vie amintirea celor trecuţi în nefiinţă, dar într-un mod vesel, spre amuzamentul celor care vizitează locul. Unul dintre cele mai căutate este crucea soacrei. Iată câteva dintre epitafurile din Cimitirul Vesel:

• Sub această cruce grea

Zace biata soacră-mea

Trei zile de mai trăia

Zăceam eu şi cetea ea.

Voi care treceţi pă aici

Încercaţi să n-o treziţi

Că acasă dacă vine

Iarăi cu gura pă mine

Da aşa eu m-oi purta

Că-napoi n-a înturna

Stai aicea dragă soacră-mea.

•  “Dragă Ancuţa ia aminte, fi deşteaptă, fi cuminte.

Să-mi aduci la mormânt flori de sute şi mii de ori!

Iar acum va las pe toţi, frate, sora şi nepoţi!

Eu vă las pe toţi cu bine şi să nu uitaţi de mine!”

• “Ardă-te focu taxiu

Ce-ai venit de la Sibiu

Cât e Ţară Românească

N-a fost loc că să oprească

Numa lângă casă noastră

Pe mine să mă lovească.

Părinţii rău să-I necăjească,

De nimic nu-i aşa dor mare

Ca cuconu când îţi moare

Nici nu este supărare,

Ca cucoana când îţi moare

Părinţii cât or trăi

Ei pe mine mor jeli

• Aici eu mă odihnesc,

Grigore Pop mă numesc.

Cât am fost – şi n-am fost mult –

am făcut tot ce-am vrut.

După ce m-am însurat,

dracu’ coada şi-a băgat.

Când el intră într-o casă,

bine n-are cum să iasă. Trei suflete a vătămat,

pe al meu mi l-a gătat. Când dragostea a fost mai mare,

şi-a făcut a lui lucrare,

că viaţa o lăsai

la 40 de ani.

• Ion Monga mă numesc

şi aici mă odihnesc.

De cucon mic am muncit

în lume cât am trăit,

am fost mai mare fecior,

la părinţi de ajutor.

Dacă m-am căsătorit,

o cucoană mi-o murit

în accident de motor

şi-am trăit cu amar şi dor.

Dumnezeu s-o îndurat,

doi feciori în loc mi-o dat

şi i-am învăţat meserie –

mecanici, cum mi-o plăcut mie.

• Cât în lume am trăit,

Pop Ion Poroncioc m-am numit.

Cât am fost pe lume viu

om de triabă am vrut să fiu,

grădină mândră am făcut

şi în ea am lucrat mult.

Două femei am avut,

de amândouă mi-o plăcut.

Patru copii am avut,

de omenie i-am crescut.

Tu, Mărie, a me soţie,

ti-am lăsat în văduvie.

Mărie, tu te grijă

şi pe mine mă jăle

până ai veni la mine.