Ce semnifică cuvântul „şah” şi piesele din joc. Unde a apărut pentru prima dată „sportul minţii”
Şahul este un joc ce spune multe despre modul în care trăiau oamenii în epoca medievală. Piesele de pe tabla de şah şi felul în care acestea sunt folosite reprezintă viaţa medievală cu numeroasele sale ceremonii sau războaie.
Istoricii consideră că prima formă de şah a apărut în India în jurul secolului al VI-lea d.Hr. “Chaturanga” a fost un joc popular cu patru piese, care a ajuns apoi şi în Persia, acolo unde a primit numele de şah. Din limba persană, cuvântul “shah” înseamnă “rege”. De altfel, i-a trebuit ceva vreme jocului să devină o activitate importantă în întreaga lume. De abia în secolul al XIX-lea, cluburile sau organizaţiile de şah au apărut din ce în ce mai mult, iar primul turneu internaţional de şah a avut loc la Londra în anul 1851.
Ce semnifică piesele
Pionii de pe tabla de şah reprezintă iobagi sau muncitori. Sunt mai mulţi decât orice altă piesă din joc şi, adesea, sunt sacrificaţi pentru a salva cele mai valoroase piese. În vremurile medievale, se credea că iobagii le aparţinea proprietarilor de pământ, ducând o viaţă destul de dură. Munceau din greu şi, de multe ori, nu aveau nicio protecţie în timpul războaielor. Turnurile reprezintă refugiul, la fel cum era o casă din timpurile medievale. Calul sau cavalerul din tabla de şah este soldatul loial din epoca medievală, al cărui scop este să protejeze piesele importante, drept pentru care poate fi sacrificat, la fel ca pionii.
Nebunul sau episcopul reprezintă Biserica deoarece, la acea vreme, aceasta însemna o forţă puternică, în timp ce religia juca un rol important în viaţa de zi cu zi. Regina, în schimb, este cea mai puternică piesă a jocului, iar asta pentru că, în epoca medievală, reginele deţineau, de cele mai multe ori, o poziţie de necontestat: regii era influenţaţi de sfaturile lor şi, în multe cazuri, ele luau parte la diferite intrigi. Regele este cea mai înaltă piesă de pe tablă. În epoca medievală, predarea regelui ar fi însemnat că armatele invadatoare ar fi putut câştiga întregul regat. De aceea, de la cel mai tânăr iobag până la cel mai înalt oficial, toţi aceştia trebuiau să-l ferească pe rege de posibile pericole.
Cum a apărut primul joc de şah în Europa
Nu există dovezi cum că jocul de şah ar fi existat mai devreme de secolul al VI-lea. Cele găsite în Rusia, China, India, Asia Centrală sau Pakistan implicau adesea zaruri şi, uneori, table de joc cu 100 de pătrăţele sau mai mult de-atât. Astfel, chaturanga era un nume din limba sanscrită, dat primului joc de şah. A apărut în Nord-Vestul Indiei şi este considerat cel mai vechi precursor al şahului modern deoarece avea două lucruri în comun cu jocul de acum: conţinea piese diferite cu puteri diferite, iar victoria se baza pe o singură piesă. Unii istorici sugerează că chaturanga, cel mai probabil jucat cu zaruri pe o tablă cu 64 de pătrăţele, s-a transformat treptat în “shatranj”, un joc la care luau parte doi participanţi. A apărut astfel în India, Pakistan, Afganistan şi în sudul Asiei Centrale. Jocului de “Shatranj” i s-a adăugat o nouă piesă, şi anume un “firzān” sau consilier.
Un joc de shatranj putea fi câştigat fie prin eliminarea tuturor pieselor unui adversar, fie prin capturarea regelui. Poziţiile iniţiale ale pionilor şi cavalerilor nu s-au schimbat, dar au existat modificări temporale pentru celelalte piese. O formă de chaturanga sau shatranj şi-a făcut drum spre Europa prin Persia, Imperiul Bizantin şi, poate cel mai important dintre toate, prin imperiul arab. Cel mai vechi joc înregistrat, găsit într-un manuscris din secolul al X-lea, a fost jucat între un istoric din Bagdad, considerat a fi favoritul a trei califi succesivi, şi un elev. Musulmanii au adus şahul în Africa de Nord , Sicilia şi Spania până în secolul al X-lea. Vikingii au dus jocul până în Islanda şi Anglia.
Aspectul jocului a fost când simplu, când ornamentat de-a lungul timpului
Designul simplu al jocului de şah a dus treptat la introducerea unor piese figurative, ce înfăţişau animale, războinici sau nobili. Însă, jocul de şah din ţările musulmane ale secolelor IX-XII erau nereprezentative, fiind făcute din lut simplu sau piatră cioplită. Pietrele preţioase şi semipreţioase din seturile de joc au revenit la modă odată ce şahul s-a răspândit prin Europa. Tabla de şah a început să aibă pătrăţele cu alb şi negru sau cu roşu şi alb, fiind de cele mai multe ori confecţionată din lemn sau marmură. Totuşi, revenirea la piese mai simple a îmbunătăţit popularitatea jocului deoarece jucătorii puteau să se concentreze mai bine.
Competiţiile de şah pentru femei
Femeilor le era, de obicei, interzis să intre în cafenelele şi tavernele unde s-au dezvoltat cluburi de şah în secolul al XIX-lea. Primele cluburi de şah pentru femei au fost organizate în Olanda în anul 1847. Prima carte de şah scrisă de o femeie a apărut în Anglia în 1860, iar primul turneu feminin a fost sponsorizat în 1884. Prima jucătoare care a atras atenţia în competiţiile cu bărbaţi a fost Vera Menchik (1906–1944) din Marea Britanie. A câştigat primul Campionat Mondial Feminin, un turneu organizat de FIDE (Federaţia Internaţională de Şah) în 1927 şi următoarele şase turnee feminine, între anii 1930–1939.
