Note pe portativ

 Muzica s-a transmis multă vreme pe cale orală, de la o generaţie la alta, pentru că nu existau notele muzicale. Odată cu trecerea anilor, a devenit necesară descoperirea unui sistem de notaţie pentru ca muzica să poată fi reţinută şi păstrată.

Cea mai veche formă de reprezentare grafică muzicală datează din anul 2000, î.Hr. Aceasta se găseşte pe o tăbliţă în scriere cuneiformă din zona Nippur, Sumeria (acum Irak).

În manuscrisele antice nu existau note muzicale, ci neume, semne grafice din care s-au dezvoltat mai apoi notele.

Sistemul muzical de notaţie al grecilor antici se realiza prin scrierea unor simboluri deasupra silabelor textului. Acest tip de notaţie se pare că a dispărut după declinul Imperiului Roman.

Scriitorul Boethius a introdus, în anul 500, notaţia muzicală cu litere şi a atribuit 15 litere pentru două octave.

În secolul al IX-lea, biserica creştină europeană a început să aleagă cântecele pentru Liturghie şi în acest mod a apărut nevoia de a avea un sistem grafic pentru notaţia muzicală. Clericii au folosit atunci drept notaţie: liniile, punctele şi neumele.

Invenţia portativului datează din anul 1000 şi se leagă de numele lui Guido d’Arezzo (călugăr benedictin) care folosea un sistem grafic alcătuit din 3-4 linii de culori diferite pentru a nota notele (Ut, re, mi, fa, sol, la, si). Mai târziu, primul sunet, Ut, a fost înlocuit cu sunetul Do (de la „Dominus“).

Este posibil ca lui Guido d’Arezzo să îi revină meritul de a fi compus un imn latin în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, fiecare propoziţie din imn începând cu notele muzicale de la acea vreme. („Ut queant laxis, resonare fibris, Mira gestorum, famuli tuorum, Solve polluti, labii reatum, Sancte Iohannes“). Acest cânt este preţios pentru istoria sistemului de notaţie muzicală şi în special pentru solfegiere.

Portativul tradiţional, format din cinci linii orizontale paralele şi 4 spaţii, care are la începutul său o cheie (Sol, Fa sau Do) şi o măsură (binară, ternară sau mixtă), a apărut în jurul anilor 1200, pe vremea muzicii polifonice (muzică pe mai multe voci).

Portativul se împarte în 2 axe: cea orizontală, pe care se notează durata sunetelor şi ritmul, şi cea verticală pe care se notează înălţimea sunetelor (Do, re, mi, fa, sol, la, si…).

Instrumentiştii, interpreţii, dirijorii şi compozitorii se ghidează după o partitură muzicală pe care se află unul sau mai multe portative. Acestea conţin chei muzicale, măsuri, note, pauze, notaţii cu indicaţii de tempo şi nuanţe. La rândul lor, compozitorii îşi notează compoziţiile pe aceste partituri.

Există portativ simplu (pentru o singură voce sau instrument), portativ dublu (alcătuit din 2 portative simple) care serveşte la redarea unui spaţiu sonor mai larg. Harpa şi instrumentele cu claviatură folosesc ca notaţie portativul dublu. Mai există şi portativul complex denumit şi partitură. El este folosit pentru ansambluri vocale şi instrumentale şi cuprinde un număr variat de portative simple.

Numeroase popoare, inclusiv România, au adoptat portativul tradiţional, cu 5 linii şi 4 spaţii.