„Dragostea cu margarete nu aduce verighete“
Revista nr. 31//Banca de lemn de la capătul uliţei stă vie în memoria mea. Astăzi, mă mai opresc, din când, şi aştept să mă năpădească amintirile. Tăcută şi îngândurată, închid ochii şi îi cer soarelui să se lipească de obrajii mei. Oh, da ... din adâncul sufletului, răsare, clar, chipul lui.
În fiecare seară, îl aşteptam cu o nerăbdare febrilă. Iar el alerga surprins de bucurie, strângând în mâini un buchet de margarete, ca să mă ţină în braţe şi să mă sărute cu patos. Atingerea trupurilor noastre făcea să crească în noi dorinţa – privirile intense, parfumul lui ameţitor, buzele lui dulci. Îmi şoptea la ureche că mă iubeşte. Iar eu, cu vocea tremurând de emoţie îi juram dragoste eternă.
Totul părea un vis
Când l-am cunoscut pe Andrei eram la liceu. El era cu 6 ani mai mare decât mine, proaspăt angajat la un cabinet de avocatură din oraş. Făcea naveta în fiecare seară, doar ca să mă ţină de mână. O auzeam pe mama strigând de la colţul casei: „Ileanăăă, te aşteaptă băiatul la poartă!“. Noi ne îndreptam fericiţi spre băncuţa pe care cioplisem iniţialele noastre. Vara, ascultam vioara greierilor, iar toamna, foşnetul frunzelor. Aşa am trăit patru anotimpuri, resfăţată de mângâierile şi de braţele lui. Părea totul un vis, din care nu voiam să mă trezesc.
O iubire carnală
După susţinerea bacalaureatului, am ales să fac facultatea de Medicină. El a devenit avocat. După un an, ne-am mutat împreună, într-o garsonieră mică. Am aşteptat cu nerăbdare acest moment. Îmi doream ca iubirea să intre în viaţa mea, îmi doream o familie, iar pe el îl vedeam tatăl copiilor mei. Însă, pe nesimţite, acel fior care ne unea s-a evaporat din relaţia noastră. Ne întâlneam doar în pat, seara, după ce stingeam lumina. Trupurile noastre fremătau la fel ca în urmă cu un an, iar buzele continuau să ia foc. Totul se transformase în iubire carnală. Iar în gândurile mele se răsfrângea ca un zgomot surd teama – fiindcă ne vorbeam tot mai rar. Nu mai ieşeam în oraş, nu mai împărţeam visele. Tăcerea era un ţipăt mut, iar singurătatea, tot mai apăsătoare.
El voia să trăiască clipa
Un an mai târziu m-am angajat într-un spital unde am făcut şi practica. Munceam şi continuam să aştept. O aşteptare chinuitoare de fată care se vrea măritată şi care îşi doreşte foarte mult un copil. Dar gândurile lui Andrei pluteau în alte parte. Începusem să-i reproşez că uită de mine şi că viaţa ne duce pe cărări diferite. După lungi perioade de timp, m-a invitat să-l însoţesc la o cină între colegii lui de muncă. Printre ei erau şi trei fete nemăritate. Nu aveau darul conversaţiei, în schimb ademeneau privirile cu decolteuri adânci, coapse rotunde şi zâmbet şiret. L-am surprins pe Andrei punându-şi un braţ în jurul taliei uneia dintre ele, trăgând-o cu zvâc lângă el. A urmat un moment în care am început să vorbeasc despre planuri de viitor. El m-a întrerupt deranjat, zicând: „Să ne trăim frumos clipa! Să nu renunţăm la plăcerile vieţii!“ Apoi s-a ridicat, m-a luat de mână şi am plecat acasă.
Despărţirea a fost uşoară
Mi-era frică şi ruşine, eram furioasă şi umilită. Rănită până în adâncul sufletului, lacrimile îmi curgeau şiroaie. Şi atunci, am decis să-l întreb dacă s-ar vedea alături de mine o viaţă întreagă. M-a privit în ochi, mi-a sărutat mâinile şi cu vocea tremurândă mi-a şoptit: „Ştii, trebuie să-ţi zic ceva. De când trăim împreună, încetul cu încetul dragostea pentru tine a început să se stingă“. Apoi m-a îmbrăţişat şi m-a rugat să-l iert. A fost prima şi ultima noapte de sinceritate. Tot ce a fost între noi a rămas ca obriză uşoară, care îmi mai răscoleşte, uneori, amintirile.
Ileana T., Iaşi
