Să nu vă pierdeţi speranţa!
La 22 de ani, am rămas însărcinată. Eu şi iubitul meu am decis să ne mutăm împreună. Mi-a spus că dacă-i voi naşte un băiat, nu va fi altă femeie mai fericită decât mine.
Când s-a născut fiul nostru, a mers la mama la serviciu, i-a cerut nişte bani sub pretextul că vine să ne viziteze la spital, dar a mers într-o discotecă şi a dat dedicaţii toată noaptea pentru băiatul lui.
După două luni, ne-am cununat civil şi am botezat copilul, dar relaţia noastră s-a deteriorat treptat.
Într-o zi, la un an de la căsătorie, mi-am luat copilul şi m-am mutat la ai mei.
M-au ajutat să-l cresc fără să-mi reproşeze ceva. Mama mă îndemna mereu să nu mă izolez. I-am ascultat sfatul şi, la doi ani după divorţ, am început o altă relaţie, care s-a dovedit a fi dureroasă.
Bărbatul meu era un om calm, dar când bea, viaţa cu el devenea iadul pe pământ. Ne despărţeam un timp, apoi mă făcea să mă întorc.
Acum trei ani, într-o discuţie banală, mi-a zis: „Dacă vrei să fii cu mine, copilul trebuie să rămână la părinţii tăi!”
A fost ca şi cum cineva mi-a tras o palmă care m-a făcut să revin la realitate.
Acum sunt liniştită. Între timp, am cunoscut un bărbat de altă naţionalitate.
Locuim împreună cu fiul nostru (nu acceptă să spun că-i doar copilul meu).
Am încredere în Dumnezeu şi în lucrurile bune pe care le aduce în vieţile noastre.
