Viaţa amoroasă a lui Ludwig van Beethoven. Marea iubire a compozitorului a preferat să moară singură decât să-l ia de bărbat

Unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor, Beethoven s-a stins din viaţă singur, la 56 de ani. Nu era însurat şi nici nu reuşise să ajungă vreodată la altar. A cerut în căsătorie mai multe femei de-a lungul vieţii lui, dar toate l-au refuzat. Din ce cauză oare?

Muzica a fost totul pentru compozitorul german care şi-a dovedit talentul incontestabil încă din primii ani de viaţă. A început să susţină concerte de la şapte ani, iar, la scurt timp după prima sa prestaţie publică, s-a apucat de compus. Succesul nu l-a ocolit în muzică, însă nu putem spune acelaşi lucru despre viaţa persoanlă a genialului compozitor.

S-a dedicat trup şi suflet muzicii, dar şi-a dorit, în acelaşi timp, să-şi împartă reuşitele profesionale cu o parteneră de viaţă. N-a reuşit, însă, să convingă pe nimeni să-i da bărbat. Care a fost motivul invocat de femeile care l-au respins pe Ludwig Beethoven?

Urât, dar nobil

Era un mare muzician, însă unul deloc preocupat de felul în care arăta. Iar acest lucru n-a plăcut niciodată femeilor din jurul său. Contesa Julia Guicciardi – o elevă adolescentă de-ale lui, care a inspirat Sonata nr.14 – în considera „urât, dar nobil”.

Dar nu numai aspectul său fizic deranja, ci şi faptul că era arogant şi neplăcut. În 1810, Beethoven o curta pe baroneasa Therese Malfatti şi, pe măsură ce lucrurile progresau în relaţia lor, Ludwig îşi făcea curaj să-i ceară mâna în căsătorie preferatei sale. Însă n-a mai apucat să facă asta, fiind izgonit din casa Malfatti după ce îi jignise pe membrii familiei femeii adorate.

Un simplu servitor

De lângă toate aceste defecte, compozitorul mai avea încă un mare dezavanaj – n-avea titlu nobiliar. Cu tot succesul lui muzical, Beethoven a rămas un „servitor”, cineva care putea fi angajat să-i amuze şi să-i distreze pe cei din înalta societate. Dar nu făcea cu adevărat parte din ea. Nu deţinea titluri nobile sau averi considerabile pentru a fi ceea ce se numea o partidă bună la începutul secolului al IX-lea.

Marea iubire a vieţii lui

În ciuda stângăciei şi-a eşecului constant cu femeile, Ludwig avea o latură romantică de care puţină lume ştia. Când a murit, în 1827, s-a descoperit o scrisoare de amor printre hârtiile lui. O scrisoare care trebuie să fi fost destul de importantă, de-a rămas în posesia lui 15 ani, timp în care el s-a mutat de mai multe ori.

În scrisoarea datată din iulie 1812, muzicianul scrisese fraze de genul „rămâi comoara mea unică şi adevărată, rămâi totul pentru mine, cum sunt şi el pentru tine” sau „chiar şi în pat mintea mea tânjeşte la tine, iubita mea nemuritoare, din când în când cu bucurie, apoi cu tristeţe, aşteptând ca Destinul să ne asculte.”

Scrisoarea de dragoste a fost descoperită de asistentul compozitorului, Anton Schindler, care i-a dat-o surorii lui, care, la rândul ei, a vândut-o Bibliotecii de Stat din Berlin, unde se află şi-n ziua de azi.

Poveste de dragoste cu sfârşit trist

„Iubita nemuritoare” trebuie să fi fost nimeni alta decât contesa Josephine Brunsvik, o femeie măritată care avea o aventură cu Beethoven, dar nu dorea să divorţeze şi apoi să se mărite cu el pe motiv că ar pierde custodia copiilor ei. Pe copii i-a pierdut oricum, ea murind în 1821 singură, abandonată de familie, aşadar rămâne un mister de ce Josephine n-a acceptat să devină soţia unuia dintre cei mai mari compozitori din lume.

În anul morţii ei, Ludwig a compus ultimele sonate de pian, care se pare că ar fi fost dedicate marii iubiri din viaţa lui.