Cum ajuţi copilul să scape de ticuri
Clipitul des, grimasele, scuturatul brusc al capului sau îndoirea degetelor sunt ticuri simple pe care fiecare dintre noi le-a întâlnit la cel puţin o persoană, la un moment dat. Ne-au amuzat, enervat sau impresionat. Şi am rămas cu o nedumerire: chiar nu pot fi controlate?
Ticurile sunt mişcări involuntare care se pot instala în copilărie,în jurul vârstei de 5-7 ani,şi extrem de rar,înainte de 3 ani. În privinţa cauzelor care duc la declanşarea lor,specialiştii încă nu au un răspuns. Cu toate acestea,sunt considerate o tulburare comună pe parcursul dezvoltării,unul din cinci copii având,la un moment dat,în primii zece ani de viaţă,un tic. Vestea bună e că,în marea majoritate a cazurilor,aceste ticuri dispar spontan,ca şi când nu ar fi fost niciodată. Subliniem:în marea majoritate,nu în totalitatea cazurilor!
Cele mai frecvente manifestări
La copii,ticurile cele mai frecvente sunt mişcările bruşte şi scurte de la nivelul feţei,în principal,cum ar fi clipitul des,strâmbarea gurii sau a nasului. Ele se intensifică atunci când micuţul este obosit sau când i se cere să îndeplinească o sarcină pe care o consideră neplăcută sau dificilă. Se diminuează când copilul este liniştit şi dispar în totalitate atunci când doarme. Deşi ticurile sunt,aşa cum am afirmat,involuntare,ele pot fi totuşi controlate de cel mic,în mod voluntar,pentru perioade limitate de timp,respectiv câteva ore. De obicei,acest lucru se întâmplă atunci când copilul se află într-o colectivitate sau în afara familiei (grădiniţă,şcoală,la un concurs sau spectacol,etc.),şi asta pentru a nu fi ridiculizat,ceea ce îi provoacă ruşine. Ticurile prezintă un maxim de severitate între 8 şi 12 ani,urmând ca la pubertate să dispară. Dar asta nu înseamnă că părintele poate aştepta liniştit dispariţia acestora,fără a-l ajuta pe copil să scape de ele.
Ce este de făcut
Chiar dacă succesul nu este garantat,există câteva metode prin care ticurile pot fi ameliorate sau chiar pot să dispară de tot:
Discută cu copilul,stabileşte dacă este conştient că are un tic şi află de la el în ce situaţii îi vine să-l facă. Învaţă-l ca,în acele momente,să înlocuiască ticul cu o altă mişcare. De exemplu,dacă ticul lui este să clipească des,spune-i ca în acel moment să se concentreze şi să închidă ambii ochi,iar apoi să îi maseze uşor. Dacă ticul este îndoirea degetelor,îl poate înlocui cu întinderea şi relaxarea braţelor. Să nu te aştepţi la rezultate imediate. Controlul asupra ticurilor şi înlocuirea lor cu alte gesturi,fireşti,acceptabile,se va produce treptat,în timp.
Îţi mai poţi învăţa copilul să-şi controleze ticurile,încurajându-l să le producă voluntar. Da,este un paradox,dar explicaţia este cât se poate de logică. Copilul,care ştie că nu poate opri ticul,va simţi că are control asupra lui şi că este puternic de vreme ce îl poate produce voluntar. Exersând în fiecare zi,de mai multe ori,va ajunge la suprasaturaţie în privinţa gestului,ceea ce va face ca ticul să se diminueze.
Când trebuie să te îngrijorezi
Dacă,pe lângă ticuri,copilul este agitat,irascibil sau,dimpotrivă,retras,deja este o altă situaţie. De asemenea,când ticul,la început simplu,devine unul complex sau apar şi alte ticuri,mai accentuate (fluturări ale mâinilor,rotiri ale corpului,mirosirea obiectelor sau muşcături) înseamnă că există o problemă emoţională sau chiar o tulburare psihică. Ticurile motorii şi vocale cronice (dregerea glasului,respiraţie profundă pe nas,etc.) se asociază de obicei cu tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie (ADHD),tulburările anxioase sau obsesiv-compulsive. În acest caz,ajutorul vine din partea psihologului,singurul în măsură să gestioneze o astfel de situaţie.
Sfat Click pentru femei:Încearcă să nu blamezi,învinovăţeşti sau pedepseşti copilul pentru ticul său,ci vorbeşte-i pe un ton blând.
