Magda Vasiliu: „Ce ar putea să mă mai doboare, dacă am reușit să supraviețuiesc cu Vlad acestor ani?“
La șase ani de când a părăsit România, fosta prezentatoare de știri de la Prima TV s-a adaptat perfect traiului în Italia, chiar dacă viața ei arată acum complet diferit.
Anul 2017 a fost cel mai crunt an pentru Magda Vasiliu (45), care s-a văzut în situația de a găsi soluții rapide în cursa contra-cronometru în care a intrat, odată ce fiul său, Vlad, a primit diagnosticul de cancer osos. Acum, ea și copilul ei sunt bine, trăiesc la Montefiascone și privesc doar spre viitor. Unul din care, pe parcurs, a dispărut un soț, o carieră în televiziune și întreaga viață trăită în România. Dar Magda ar renunța din nou la toate, dacă ar ști că Vlad al ei, acum în vârstă de 12 ani, e perfect sănătos.
Cum e să lucrezi în imobiliare, după ce ai fost în presă atâta timp?
Când eram la pupitrul știrilor, interacționam cu reporterii din teren, făceam și eu teren, dar nu aveam atât de mult contact direct cu oamenii. Aici, trebuie să lucrezi direct cu clientul, să-l suni, să-l primești la birou, să mergi împreună cu el la vizionări de case. Eu lucrez în imobiliare din luna aprilie. La început, mi-a fost greu, că nu cunoșteam zona, știam doar să ajung la supermarket, la lac, la prietenele mele românce. În prima lună, aveam impresia că toți râd în sinea lor de italiana mea. Dar acum le spun de la început că sunt străină și că se poate să mă exprim greșit. Iar ei sunt drăguți și-mi spun că vorbesc bine italiana. Ba chiar mă caută, după ce au vizionat câteva case cu mine, sună la birou și cer cu Magdalena, cum îmi spun ei. (zâmbește) Am și vândut niște case, nu mi-a venit să cred!
Ăsta a fost primul tău job acolo?
Da. Am avut concediu medical timp de cinci ani, pentru că Vlad are un grad de invaliditate grav, după care a trebuit să mă angajez. Aș fi avut posibilitatea să lucrez ca educatoare într-o grădiniță și să predau limba engleză, dar nu aveam metoda didactică potrivită să o fac, chiar dacă știu engleza foarte bine. Am mai încercat apoi să fac cu o prietenă o linie de cosmetice, având în vedere că eu sunt absolventă de Chimie – dar nu am profesat și a fost destul de dificil, apoi nu ne-am coordonat programul, că Vlad tot avea probleme... Am rămas prietene, dar atâta tot.
Cum ai ajuns la Montefiascone?
În timp ce Vlad făcea chimioterapie la Roma, am cunoscut o româncă, pe Camelia, care are un băiețel cu aceleași probleme și care e măritată cu un italian din Montefiascone. Ne-am împrietenit, ne-am vizitat și, în momentul în care am divorțat, am rugat-o să-mi găsească ceva cu chirie în Montefiascone. Iar acum lucrez la firma de imobiliare prin care i-am căutat și mamei mele o casă aici. Ea n-a mai venit, și-a schimbat planurile, dar totul s-a legat într-un fel și mă gândesc că poate așa a fost să fie, să ajung aici!
Tu, personal, câte case ai schimbat?
Când am ajuns în Italia, am stat cu chirie, apoi ne-am cumpărat o casă în Aprilia, după care am divorțat și am venit în Montefiascone, unde locuiesc cu chirie.
Ce sentiment e mai provocator, cel când împachetezi lucrurile și te desparți de un loc sau cel când despachetezi și descoperi un loc nou?
Când încep să despachetez, să scot lucrurile din cutii... Eu, în general, în momentul în care decid că un capitol s-a încheiat, chiar s-a încheiat. Chit că rămân amintiri, nostalgii, tristeți. Trecând prin ce am trecut cu Vlad, m-am călit. Ce ar putea să mă mai doboare, dacă am reușit să supraviețuiesc cu Vlad acestor ani? Anii 2017 și 2018 au fost crunți. Acum, orice mi s-ar întâmpla, nimic nu e de netrecut. Nu am locuri pe care să le regret. În casa din Aprilia, Vlad făcea chimioterapie, eram amândoi stresați, nervoși, n-am amintiri plăcute. Nu, eu când am închis un capitol, am făcut bagajele și cu asta basta. Și îmi place mult unde am ajuns. Per total, italienii sunt o nație foarte OK. Vremea e frumoasă, mâncarea e foarte bună...
Ce gătești acum? Ți s-au schimbat gusturile?
Mie mai puțin, dar lui Vlad, când i-am făcut recent niște sărmăluțe în foi de viță și niște ciorbă de perișoare, mi-a spus: „Dar mie nu-mi mai place mâncarea asta.“ El acum vrea paste, bruschete. Eu, în România, făceam rar paste. Multe preparate de aici nici nu știam să le fac, a trebuit să-mi iau rețete și să ghicesc cam care ar trebui să fie gustul, pentru că dacă nu ești obișnuit cu ele, nu știi dacă ți-au ieșit bine sau nu.
Deci Vlad s-a adaptat ușor.
Da. Parcă era cumva predestinat să trăiască în Italia, învățând limba extrem de repede, obișnuindu-se cu tot ce e aici.
Dar acum cât de bine este el?
El a terminat tratamentul în decembrie 2018, dar face în continuare controale și totul a ieșit bine până acum. Mai sunt unele probleme, îl mai doare piciorul sau mai șchiopătează câteodată, va trebui să schimbe, la un moment dat, proteza fixă pe care o are acum, dar merge bine. Unii nici nu sesizează că ar avea vreo problemă.
Tu cum ai putut să trăiești cu frica asta sau să-ți spui zilnic că trebuie să fii puternică pentru copilul tău?
Am senzația, uneori, că totul s-a întâmplat într-o altă viață. Momentul în care am aflat diagnosticul și lunile de după au fost devastatoare. Principalul sprijin a venit de la fostul soț, care a știut să mă impulsioneze. Mi-a spus: „Dacă tu cedezi și cazi, copilul ăsta nu are nicio șansă.“ Copilul trebuie s-o aibă pe mama lui lângă el fulltime, la capacitate maximă. Pentru că, dacă el vede că mama lui se clatină, se clatină și el. Și Vlad mi-a dat putere, apoi sprijinul familiei și încrederea în doctori, care au fost excepționali.
Dar divorțul nu ți-a provocat și el o rană?
Nu, a fost ca o eliberare. Pentru că, atunci când o relație nu merge, din varii motive, n-are rost să stai. Avem niște amintiri frumoase, ne-a fost bine o perioadă de timp, am construit împreună niște lucruri, l-am salvat pe Vlad, în cazul nostru. Dar eu am văzut divorțul ca pe o eliberare și ca pe un nou început. Nu m-aș mai căsători niciodată și n-aș mai fi dispusă să iau din timpul lui Vlad pentru a-l aloca unui bărbat, oricât de minunat ar fi el, pentru că timpul meu cu Vlad e prețios. Eu mi l-am dorit foarte mult pe Vlad și probabil că de-aia, pentru mine, orice renunțare a fost firească. Acum suntem doar noi doi, ne descurcăm.
La cât de bine arăți, sigur primești și complimente...
Da, primesc complimente, mai ales că italienii sunt extrem de extrovertiți. Inclusiv când vin la birou, îi mai spun șefului meu: „Vai, dar ce angajată aveți!“. Dar rămân la stadiul ăsta și nu sar calul, plus că se vede că am, totuși, o vârstă. Și, pentru moment, eu nu mai sunt dispusă la așa ceva, sunt bine așa cum sunt, nu-mi trebuie cineva care să sforăie lângă mine. (râde)
Îți mai faci planuri de viitor sau le iei pe toate cum vin?
Planuri nu-mi mai fac din momentul în care s-a îmbolnăvit Vlad. Pentru el, aveam foarte multe planuri, foarte multe visuri, din care sunt puține cele care ar mai putea fi realizabile. Ori, în condițiile astea, nu-mi mai fac planuri. Trei luni după fiecare control stau liniștită și pot să-mi fac planuri, dar nu pe termen lung. Eu cred că fiecare dintre noi are un destin și că, oricât de mult ne-am strădui noi, ce ne e scris aia ni se va întâmpla.
foto: arhivă