Despre ciobănescul mioritic se zice că este un câine de legendă, căci este singurul care reuşeşte să scape cu viaţă din ghearele ursului. De altfel, la stânele din creierii munţilor, nu de puţine ori a apărat turmele de oi nu doar de urşi, ci şi de râşi şi de lupi. Însă, în familiile de la oraş, curajosul câine se comportă ca un mieluşel, fiind ataşat în special de copii, cu care îi place să se joace. Nu degeaba a ajuns să fie unul dintre cei mai iubiţi şi mai apreciaţi câini de pe la noi.

Ciobănescul mioritic este una dintre cele mai vechi rase de câini româneşti. Triburile de celţi care, în timpul migraţiei lor, au trecut şi prin teritoriul carpato-danubiano-pontic, în secolul al IV-lea î.H., erau însoţiţi şi de câini. Aceştia sunt consideraţi strămoşii ciobăneştilor mioritici de astăzi. Rasa a supravieţuit timpurilor datorită păstorilor din regiunea Sibiului şi a mocanilor – comunităţi de oieri din zona Braşovului –, de unde şi denumirea populară a mioriticului de „barac mocănesc“.

Un pletos frumos

Aidoma celebrului Zdreanţă, ciobănescul mioritic este „un câine zdrenţuros“ de parcă ar fi „...strâns din petice, ca să-l tot împiedice“. Altfel spus, dulăul din Carpaţi este un câine mare, puternic, fără, însă, a fi greoi, cu un corp armonios şi bine dezvoltat. Are pieptul lat, iar capul este foarte mare, cu botul puţin mai scurt decât craniul. Când i se văd printre şuviţele pletoase de pe faţă, ochii oblici, nici prea mari, nici prea mici, au culoarea alunei, înspre brun, dar niciodată galbeni.

Datorită blanei în strat dublu, ce îi oferă impermeabilitate, despre ciobănescul mioritic se spune că este un câine pentru toate anotimpurile, căci blana îl protejează chiar şi de cele mai aprige condiţii meteorologice. La adulţi, blana exterioară este lungă, crescând până la 16 cm, uneori cârlionţată. De obicei, este de culoare albă, neagră, gri, crem sau cu pete în aceste culori, în diverse combinaţii. Un câine de talie mare, cu o înfăţişare impunătoare, ciobănescul mioritic poate creşte până la 70 cm în cazul masculilor şi până la 60 cm în cazul femelelor.

O inimă mare

În iulie 2005, la Buenos Aires, ciobănescul mioritic a fost recunoscut oficial ca rasă de către Comitetul General al Federaţiei Chinologice Internaţionale. Membrii organizaţiei au fost impresionaţi nu doar de istoria rasei şi de prestanţa câinelui nostru montan, ci şi de personalitatea acestuia. Într-o civilizaţie pastorală, precum cea a geto-dacilor, ciobănescul mioritic era un exceptional câine de pază, iar această caracteristică şi-a păstrat-o până în ziua de azi. Tocmai din acest motiv, poate fi neîncrezător cu străinii, pe care îi poate percepe ca pe nişte prădători. Desigur, acest lucru se poate rezolva cu puţin dresaj. Fiind un dulău neînfricat, este un bun apărător nu doar al stânei, ci şi al locuinţei.

Mai mult, ciobănescul mioritic este cât se poate de loial omului. Prietenos, jovial şi ascultător, este potrivit atât familiilor, cât şi persoanelor care trăiesc singure. Iar asta datorită personalităţii sale echilibrate. În plus, este un câine foarte calm, inteligent şi activ. Îi place să se joace cu copiii, însă trebuie supravegheat în preajma lor, căci, fiind un câine mare, îi poate răni din greşeală. Iar dacă ai vreo problemă sau vreo poveste pe care n-ai cui s-o împărtăşeşti, ciobănescul tău mioritic va fi numai urechi. Se crede că au dobândit această abilitate de ascultare de pe vremea când ciobanii singuri obişnuiau să vorbească cu câinele pentru a le trece timpul mai uşor. Pe de altă parte, este un câine foarte protectiv şi nu doar cu familia, ci şi cu propria-i mâncare. Deci, nu prea este recomandat să-l deranjezi atunci când are botul înfundat în castronul cu mâncare.

La ora mesei

Când vine vorba de hrană, ciobănescul mioritic este pofticios, dar nu şi mofturos. Mănâncă de toate, inclusiv mâncare gătită. Asta nu înseamnă, însă, că-i poţi oferi orice. Meniul ideal pentru un ciobănesc mioritic ar trebui să includă orez sau arpacaş fiert foarte bine, oase mari de vită bine fierte, supă de pui fără oase, un gălbenuş de ou pe săptămână, brânză dulce, mămăligă şi legume precum morcov, ţelină, păstârnac şi ardei gras, fierte sau crude. La polul opus, pe lista alimentelor interzise se află carnea de porc, oasele de porc, de pasăre şi de peşte, legumele care fermentează uşor sau conţin mult amidon (fasole, mazăre, cartof, ceapă, spanac), brânza sărată, produsele bogate în grăsimi şi zahăr, mezelurile, ciorbele şi ciocolata. Desigur, poţi opta pentru hrană specială pentru câini, însă, dacă îi oferi doar hrană uscată, pune-i la dispoziţie mai multe surse de apă proaspătă.

Liber ca pasărea cerului

De secole, ciobănescul mioritic este obişnuit să aibă o slujbă, adică să păzească oi. Are, deci, nevoie să alerge, să se joace, să facă mişcare zilnic. Ideal ar fi să trăiască într-o zonă rurală cu cât mai multă natură la dispoziţie. Se adaptează, însă, foarte bine şi la oraş, într-o casă cu grădină, dar nu şi într-un apartament.

Pe lângă acces la aer curat şi la spaţiu, are nevoie şi de multă atenţie. Dacă eşti prea obosită să te joci cu el, îi poţi citi dintr-o carte sau îi poţi explica ultimele jocuri politice, căci îi place să-l bagi în seamă. De asemenea, ciobănescul mioritic are nevoie şi de îngrijire fizică, adică de periaj săptămânal, începând din primele luni de viaţă.

Fiind un câine ascultător, este foarte uşor de dresat, mai ales dacă o faci când este mic. În plus, are o sănătate de fier. Singurele probleme mai frecvente ar putea fi dilataţia gastrică şi displazia de şold. Este, însă, important, să fie vaccinat de mic şi deparazitat, măsuri care ajută la creşterea imunităţii.