Elisabeta Polihroniade: şahul a fost marea ei iubire
Visul ei a fost ca şahul să devină o materie predată în şcoală. Astăzi, când un serial despre o tânără şahistă face furori pe Internet, dorinţa ei ar fi fost foarte populară în rândul puştilor. Despre legenda şahului românesc şi acea femeie care câştiga numeroase competiţii ale sportului minţii, în perioada comunismului, te invităm să citeşti în rândurile de mai jos.
Înainte de a vorbi despre serialul american de mare succes „Gambitul damei‟, unul care a readus jocul de şah în atenţia lumii şi care spune povestea unei orfane care devine mare maestră la şah, ar trebui să înţelegem chiar termenul „gambit‟.
„Şah mat în 15 minute‟
Cei familiarizaţi cu această lume probabil că ştiu despre ce este vorba: acţiunea de sacrificare a unei piese la începutul unei partide de şah pentru obţinerea unui avantaj în atac. Cu siguranţă că o femeie care a excelat în lumea şahului, cum a fost marea şahistă română Elisabeta Polihroniade, ar fi explicat mai bine lucrul acesta. Şi cu siguranţă că multe dintre voi îşi aduc aminte de scurtele ei lecţii de şah predate prin intermediul unei emisiuni duminicale de pe postul naţional de televiziune, „Şah mat în 15 minute‟, între anii 1960 şi 1997.
Părinţii visau ca ea să devină doctor
Născută Elisabeta Ionescu pe 24 aprilie 1935, la Bucureşti, viitoarea mare şahistă a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie, la secţia de Jurnalism, spre nemulţumirea părinţilor ei, care şi-ar fi dorit ca ea să studieze Medicina, pentru a continua tradiţia familiei. „Ştiam că nu aş fi putut să joc şah de mare performanţă şi în acelaşi timp să practic cu succes o meserie ca aceea de medic. După terminarea facultăţii, am fost repartizată la Televiziunea Română, de unde am şi ieşit la pensie, iar timpul mi-a demonstrat că am făcut alegerea optimă, deoarece am reuşit să am două cariere de success, atât ca jurnalist, cât şi ca jucător de şah‟, s-a confesat Elisabeta în cadrul unui interviu pentru publicaţia „România Liberă‟.
De ce şah?
Pentru că cea al cărei nume se identifică, azi, cu şahul era o fire mai băieţoasă, care-şi petrecea timpul în compania băieţilor pasionaţi de acest joc. După ce a prins gustul acestui sport al minţii, Elisabeta s-a înscris la cursurile de la Palatul Pionierilor, acolo unde a început să se perfecţioneze în şah. Acolo a început să se antreneze serios, iar la 19 ani reuşea deja prima ei performanţă în lumea şahului: locul al III-lea la Campionatul naţional de senioare al României. De-atunci a început să se contureze puternic steaua ei în această lume.
A deţinut titlul de campionă naţională 7 ani
Elisabeta a devenit maestru internaţional în 1960 şi mare maestru internaţional în 1982. În plus, românca obţinea zece medalii la Olimpiadele de şah, într-o vreme în care această lume era dominată de reprezentanţii fostei Uniuni Sovietice. Trăgând linie după o viaţă întreagă dedicată acestei pasiuni, Elisabeta a mărturisit că este mulţumită, şi asta fără să ia în calcul aspectul financiar. „În primul rând, averea incomensurabilă adunată este aceea că am avut posibilitatea să cunosc lumea. Am fost în 66 de ţări pe toate continentele, şansă pe care puţini oameni o au în viaţă‟, a spus ea tot în interviul citat mai sus. Cum era firesc, cea mai mare bucurie a existenţei acestei şahiste a fost legată tot de acest sport al minţii, şi anume cucerirea primei medalii olimpice de aur, în 1968, cu echipa României, care a învins-o pe cea a Uniunii Sovietice. Revenind la aspectul financiar, Elisabeta dezvăluia că şahiştii români nu sunt nişte oameni bogaţi şi asta pentru că este vorba despre un sport fără nimic spectaculos, dimpotrivă. Iar o astfel de disciplină nu este sprijinită de nimeni, cu atât mai puţin de sponsori.
Marea şahistă s-a ferit cât se poate de mult să vorbească despre viaţa ei personală. Singurele amănunte de acest gen pe care le-a dat, vreodată, într-un interviu este că a fost căsătorită şi că numele soţului Polihroniade are rezonanţă grecească şi înseamnă, în această limbă, „mulţi ani‟. La capitolul suferinţe şi tragedii se numără, bineînţeles, piederea unui copil, o fiică peste care Elisabeta a păstrat, mult timp, misterul. Dar şahul n-a făcut-o să sufere şi a rămas marea ei iubire până finalul vieţii. Elisabeta s-a stins la vârsta de 80 de ani, în anul 2016, în apartamentul său din Piaţa Amzei care arăta ca un muzeu al şahului, înconjurată de numeroase trofee, medalii şi amintiri.
