FOTO Paul Surugiu – „În pandemie, pictura a fost un refugiu binevenit. Nu ştiu dacă e talent, e un fel de joacă pe pânză“
Ne-am obişnuit, mai în glumă, mai în serios, să-l asociem cu artiştii care oferă spectacole mai mult în perioada Crăciunului. Dar, în decursul a peste 20 de ani, Paul Surugiu a evoluat ca artist complex, care-şi cântă cu mândrie patria şi limba maternă, ducând românismul şi dincolo de Prut, unde ridică săli întregi în picioare. La fel de bine, pe cât sobru apare pe scenă, pe atât de hâtru e în „civil“. Iată în ce culori noi l-am descoperit, cu puţin înainte de încă un Paşte… altfel.
Nu ştiu câtă lume din România ştie, dar tu eşti tratat ca un zeu în Republica Moldova. De ce crezi că s-a creat această aură în jurul tău acolo?
Cred că e mult spus, nici nu-mi doresc asta. Într-adevăr, cânt în Basarabia de vreo 20 de ani şi oamenii au reacţionat la muzica mea, au rezonat cu mesajele mele. Basarabia este locul cu atâtea ecouri pozitive în mine, încât ar fi greu ca să-l mai egaleze ceva. Acolo, nenea Grig mi-a pus poezia lui pe braţe şi i-am preluat sensul şi iubirea de neam. Acolo publicul m-a răsfăţat mereu, iar Eugen Doga, Nicolae Dabija şi mulţi alţi maeştri în artă m-au răsfăţat cu prietenia lor. Şi acum, muzica mea, tot ce fac în plan artistic este realizat, ca producţie, în Basarabia, la fel şi concertele mele mari de Sala Palatului, care au echipe exclusiv din Basarabia, pentru că acolo oamenii sunt mai serioşi şi mai implicaţi. Şi tot acolo, în 2012, am fost decorat cu tilul de „Artist al Poporului“, de către preşedinţie. E greu să cuprind în câteva fraze ce-nseamnă fraţii moldoveni şi acele locuri pentru mine. Acolo e acasă şi anii aceştia au făcut să fie aşa, pentru că am adunat atâtea bucurii şi reuşite, încât e complicat să nu-mi fie mereu dor şi să nu fiu una cu locul care m-a făcut, de foarte multe ori, un om împlinit.
Te-a tentat să te muţi acolo?
Nu, n-am avut niciodată acest gând, pentru că viaţa mea e aici şi pentru că merg foarte des acolo, încât nu e neapărat nevoie să mă mut. Se fac vreo patru ore şi jumătate, iar Chişinăul e un oraş superb, în care mă regăsesc de fiecare dată când merg. Am mulţi prieteni acolo, pe care-i vizitez şi care mă răsfaţă de fiecare dată când merg pe la ei.
Ai avut o relaţie apropiată şi cu regretatul poet basarabean Grigore Vieru...
A fost ceva mai presus de cuvinte. De fiecare dată când ne întâlneam, mă uimea cu fragilitatea sa şi cu modul în care-mi vorbea despre cum să-ţi preţuieşti aproapele şi să iubeşti la culme ţara aceasta, pentru care a luptat întreaga sa existenţă, prin ce-a trăit, prin opera şi activitatea sa remarcabilă. Am văzut, prin el, durerea oamenilor pentru identitatea ţării lor şi pentru sora de pe Prut, bucuria de a asculta cântece în limba română, strigătul de disperare. Poetul Grigore Vieru, omul care mi-a arătat ce înseamnă măreţia acestei culturi, care mi-a fost dascăl şi mi-a insuflat dragostea pentru vers, pentru ţară, pentru limba română, pe care-ar trebui să o preţuim cu toţii mai mult, trăieşte prin opera sa, pe care ar fi păcat să nu o citiţi.
Tu cânţi mult despre patrie şi limba română. Ce le spui celor care consideră că e o modă perimată?
E perimat să-ţi iubeşti ţara? E perimat să lupţi pentru promovarea ei şi pentru folosirea corectă a limbii române? Eu nu-s obsedat de patriotism şi nici nu pic în extremă, dar sunt mândru de originea mea. La capitolul dragostea de ţară, mulţi s-au rătăcit pe parcurs şi-au ajuns ori să o blameze inutil, în speranţa că aşa vor deveni mai interesanţi, ori să fugă de ea departe, ori să nu o cunoască. E valabil şi-n cazul limbii române, cea zilnic terorizată de către cei care uită că există acord, noţiuni corecte, mutilând-o cu neştiinţa şi indolenţa lor. Eu ştiu că nu avem o ţară perfectă, că ne-ar trebui străzi şi drumuri moderne, că ar fi benefic să avem spitale dotate, gratuităţi şi şcoli în care principala ocupaţie să fie învăţătura. Ştiu că i-ar trebui un luciu, dar mai ştiu că are putere latentă şi că noi putem, fiecare pe latura lui, să o facem mai bună şi mai demnă. România nu e de aruncat la gunoi şi nici de blamat zilnic, pentru că fiecare suntem, indiferent dacă ne place sau nu, un produs românesc, cu hibele aferente.
Oamenii te percep ca un artist al Crăciunului. Ce cânţi de Paşte?
nu ştiu dacă oamenii mă percep aşa neapărat, pentru că eu cânt colinde de Sărbători, dar în rest, am un repertoriu vast, cu peste vreo 500 de cântece realizate în cei 27 de ani de carieră. Cine vrea să mă asculte sau se regăseşte în muzica mea, o poate face în orice moment al anului. Am şi câteva piese care se potrivesc acestei perioade, melodii cu mesaje de suflet şi desigur, vreo câteva pricesne, cântece cu mesaj religios. Oricum, pentru perioada care vine am pregătit o mulţime de melodii noi. După ce în 2020 am lansat 12 videoclipuri şi vreo 20 de piese, anul acesta nu mă las mai prejos!
Faci zilnic radio, la Naţional FM („Gramofon“), săptămânal televiziune, la TVR2, („Drag de România mea“). Când mai ai timp pentru tine şi cu ce-l umpli?
Întotdeauna, atunci când iubeşti ceea ce faci, e timp pentru toate. Reuşesc să le îmbin şi îmi place să am agenda plină. Ba chiar îmi lipseşte acum, de când cu pandemia, nebunia drumurilor prin ţară, a concertelor şi evenimentelor. Chiar şi aşa, oricând îmi fac timp pentru mine! Sunt cuprins, în ultima vreme, de febra serialelor TV. În fiecare zi rezerv câteva ore ca să mai vizionez câte ceva. Recent am terminat „The Crown“, care spune povestea Casei Regale a Angliei, iar acum urmăresc „Străina“. Apoi petrec timp cu prieteni apropiaţi şi încerc să trăiesc să mă deconectez de la haosul care ne acaparează în fiecare secundă.
Pe lângă talentul muzical, ai şi o aplecare spre pictură. De fapt, cu asta ţi-ai ocupat mare parte din timpul pandemiei…
Da, într-adevăr, în pandemie, pictura a fost un refugiu binevenit. Nu ştiu dacă e talent, e un fel de joacă pe pânză, în care mă regăsesc pe deplin şi mă ajută să mă deconectez complet.
Cine cumpără lucrările tale?
Toţi cei care iubesc arta mea şi care ştiu că, prin cadrul acestui proiect, putem sprijini tinerii talentaţi şi artişti aflaţi la nevoie. Am reuşit să strângem în jurul nostru o comunitate de oameni care iubesc ceea ce fac, care apreciază creaţiile mele pe pânză şi care ştiu că, prin mine, se poate face bine. Tablourile mele au ajuns peste tot prin lumea asta, din America în Australia, în Europa şi chiar în China.
Pe cât de serios eşti în viaţa profesională, pe atât ţii la glumă, ai simţul umorului. Ştii să-mi spui un banc despre Fuego?
Am simţul umorului, fireşte, şi gust glumele de bun simţ, făcute cu inteligenţă, nu din rea voinţă. Sunt haioase poantele de genul „Toată lumea se trage din maimuţă, doar Fuego din măicuţă” sau culmea împodobitului – „Pune-l pe Fuego într-o cameră plină cu brazi şi dă-i un singur glob“! Nu prea gust, în schimb, răutăcismele gratuite. Nu vreau să mă iubească toată lumea sau să-mi asculte muzica. E imposibil! Vreau, totuşi, să am parte respect şi decenţă. Nu e greu să spui că nu-ţi place ceva sau cineva cu un set de argumente, cu vorbe decente şi cu un dram de raţiune.
Cui transmiţi mai departe arta ta, cine te va moşteni?
Arta mea rămâne publicului meu, tuturor celor care, peste ani şi ani, vor avea curiozitatea să vadă ce am făcut. Moştenirea fizică va rămâne, cu siguranţă, unei fundaţii care-mi va purta numele şi care va continua să facă bine, să ajute, să inspire şi să ducă mai departe ceea ce am început eu. Dar nu mă gândesc acolo, oricum!
Ce-ţi place cel mai mult acum la tine?
Sunt un om liniştit, împăcat cu ceea ce sunt şi cu ceea fac. Am învăţat să am răbdare, să ascult mai mult, să nu mă mai ghidez după primele impulsuri şi să iau din fiecare zi cea mai bună parte. Am renunţat să mai fac planuri măreţe şi trăiesc viaţa cu tot ce îmi oferă.
Pentru ce eşti cel mai recunoscător?
Pentru faptul că sunt sănătos şi pentru toate şansele care mi s-au oferit, la un moment dat. Sunt recunoscător că am reuşit să-mi păstrez mintea limpede şi să mă menţin în ani, reuşind să aduc oamenii la sala de spectacol să mă vadă, plătind bilet pentru asta. Sunt recunoscător că o am pe mama alături şi sper să fie aşa cât mai mult timp. Cred că fiecare dintre noi trebuie să fie recunoscător pentru că trăieşte, pentru că are două mâini şi două picioare, poate munci şi poate face lucruri aşa cum trebuie.
Ce nu ştie lumea despre tine şi ai vrea/ar trebui să ştie?
Probabil faptul că mi-e frică de avion, că sunt puţin ipohondru şi că am o întreagă colecţie cu tot ce înseamnă cariera mea în aceşti 25 de ani. În rest, sunt un om normal, la fel ca ceilalţi, care are, în schimb, o profesie publică. Nu sunt nici mai special şi nici mai cu moţ decât altcineva. Fac artă, o dăruiesc oamenilor şi-mi doresc ca ea să bucure, să aline, să împlinească suflete.
FOTO TVR
