Nu ştiu câtă lume din România ştie, dar tu eşti tratat ca un zeu în Republica Moldova. De ce crezi că s-a creat această aură în jurul tău acolo?

Cred că e mult spus, nici nu-mi doresc asta. Într-adevăr, cânt în Basarabia de vreo 20 de ani şi oamenii au reacţionat la muzica mea, au rezonat cu mesajele mele. Basarabia este locul cu atâtea ecouri pozitive în mine, încât ar fi greu ca să-l mai egaleze ceva. Acolo, nenea Grig mi-a pus poezia lui pe braţe şi i-am preluat sensul şi iubirea de neam. Acolo publicul m-a răsfăţat mereu, iar Eugen Doga, Nicolae Dabija şi mulţi alţi maeştri în artă m-au răsfăţat cu prietenia lor. Şi acum, muzica mea, tot ce fac în plan artistic este realizat, ca producţie, în Basarabia, la fel şi concertele mele mari de Sala Palatului, care au echipe exclusiv din Basarabia, pentru că acolo oamenii sunt mai serioşi şi mai implicaţi. Şi tot acolo, în 2012, am fost decorat cu tilul de „Artist al Poporului“, de către preşedinţie. E greu să cuprind în câteva fraze ce-nseamnă fraţii moldoveni şi acele locuri pentru mine. Acolo e acasă şi anii aceştia au făcut să fie aşa, pentru că am adunat atâtea bucurii şi reuşite, încât e complicat să nu-mi fie mereu dor şi să nu fiu una cu locul care m-a făcut, de foarte multe ori, un om împlinit.

Te-a tentat să te muţi acolo?

Nu, n-am avut niciodată acest gând, pentru că viaţa mea e aici şi pentru că merg foarte des acolo, încât nu e neapărat nevoie să mă mut. Se fac vreo patru ore şi jumătate, iar Chişinăul e un oraş superb, în care mă regăsesc de fiecare dată când merg. Am mulţi prieteni acolo, pe care-i vizitez şi care mă răsfaţă de fiecare dată când merg pe la ei.

Ai avut o relaţie apropiată şi cu regretatul poet basarabean Grigore Vieru...

A fost ceva mai presus de cuvinte. De fiecare dată când ne întâlneam, mă uimea cu fragilitatea sa şi cu modul în care-mi vorbea despre cum să-ţi preţuieşti aproapele şi să iubeşti la culme ţara aceasta, pentru care a luptat întreaga sa existenţă, prin ce-a trăit, prin opera şi activitatea sa remarcabilă. Am văzut, prin el, durerea oamenilor pentru identitatea ţării lor şi pentru sora de pe Prut, bucuria de a asculta cântece în limba română, strigătul de disperare. Poetul Grigore Vieru, omul care mi-a arătat ce înseamnă măreţia acestei culturi, care mi-a fost dascăl şi mi-a insuflat dragostea pentru vers, pentru ţară, pentru limba română, pe care-ar trebui să o preţuim cu toţii mai mult, trăieşte prin opera sa, pe care ar fi păcat să nu o citiţi.

Tu cânţi mult despre patrie şi limba română. Ce le spui celor care consideră că e o modă perimată?

E perimat să-ţi iubeşti ţara? E perimat să lupţi pentru promovarea ei şi pentru folosirea corectă a limbii române? Eu nu-s obsedat de patriotism şi nici nu pic în extremă, dar sunt mândru de originea mea. La capitolul dragostea de ţară, mulţi s-au rătăcit pe parcurs şi-au ajuns ori să o blameze inutil, în speranţa că aşa vor deveni mai interesanţi, ori să fugă de ea departe, ori să nu o cunoască. E valabil şi-n cazul limbii române, cea zilnic terorizată de către cei care uită că există acord, noţiuni corecte, mutilând-o cu neştiinţa şi indolenţa lor. Eu ştiu că nu avem o ţară perfectă, că ne-ar trebui străzi şi drumuri moderne, că ar fi benefic să avem spitale dotate, gratuităţi şi şcoli în care principala ocupaţie să fie învăţătura. Ştiu că i-ar trebui un luciu, dar mai ştiu că are putere latentă şi că noi putem, fiecare pe latura lui, să o facem mai bună şi mai demnă. România nu e de aruncat la gunoi şi nici de blamat zilnic, pentru că fiecare suntem, indiferent dacă ne place sau nu, un produs românesc, cu hibele aferente.

Oamenii te percep ca un artist al Crăciunului. Ce cânţi de Paşte?