Povestea colindelor de Sărbători. În trecut, urătorii refuzaţi smulgeau porţile, mânjeau uşile cu păcură şi rosteau incantaţii malefice
Coborâte din cele mai vechi timpuri, cântecele colective care însoţesc marile sărbători creştine rămân una dintre cele mai frumoase tradiţii de peste an.
Colindele sunt cântate în Europa de mii de ani, însă, deşi cele mai multe dintre ele au conotaţii religioase, acestea au fost iniţial imnuri ritualice păgâne, evocate în preajma echinocţiului de primăvară şi solstiţiului de iarnă. În timpurile precreştine, ele însoţeau începutul şi sfârşitul anului agrar, pe care oamenii le celebrau dansând în jurul focurilor şi monumentelor de piatră şi care aveau rolul de-a alunga spiritele rele şi de-a aduce fertilitate, rodire şi belşug. Ritualul era zgomotos, dura mai multe zile, iar festivităţile cuprindeau ofrande vegetale şi animaliere, mese comune, dansuri şi reprezentaţii dramatice.
Ciclul sărbătorilor la vechii romani cuprindeau Brumalia, Saturnalia, Vota, Compitalia, Larentalia şi Calendae Ianuarii. În perioada Calendelor şi a Saturnaliilor, romanii se vizitau, îşi ofereau unii altora daruri, organizau ospeţe şi diverse jocuri, înjunghiau porci la răspântiile drumurilor, se travesteau, îşi făceau urări pentru noul an şi se declarau milostivi faţă de sclavi, cărora le permiteau să stea la masă cu ei sau pe care chiar îi serveau ei înşişi. Aceste festivităţi s-au răspândit prin legionari, sclavi şi funcţionari pe tot întinsul Imperiului Roman, ajungând şi pe teritoriul nostru, în Dobrogea.
Romanii sărbătoreau „Calendae naşterea soarelui‟, vestită timp de şase zile de un grup de de bărbaţi care mergea din casă în casă şi colinda aşezându-se în forma unui cerc. Istoricii sunt de părere că, prin obiceiul de a împărţi colaci şi nuci colindătorilor, se fac trimiteri la simbolul cercului, al perfecţiunii. Obiceiul e întâlnit şi astăzi, când colindătorii trebuie să primească un colac făcut din grâu curat, numit colindeţ. De altfel, şi cuvântul „colind“ provine din latinescul „Calendae‟.
Sărbători similare erau şi în Grecia antică: sărbătoarea Kroniilor, serbările lui Hermes din Creta, cortegiile zeului Dionysos ş.a. La Megara, obiceiul colindatului este atestat încă din sec. VI a.Hr., când tinerii intonau „Cântecul rândunicii‟. La Samos, obiceiul de „Eiresione‟ seamănă cu sorcovitul nostru: cete de copii şi tineri merg din casă în casă, cu ramuri de măslin împodobite cu lână colorată şi flori, şi capătă de mâncare, dulciuri şi fructe.
Bine de ştiut!
În afară de români, datina colindatului mai este atestată la bulgari, ucraineni, poloni, ruşi, bieloruşi, cehi, sârbi şi croaţi.
Trecerea la creştinism
Substituirea sărbătorilor de iarnă ale romanilor cu ciclul sărbătorilor creştine a durat câteva secole, dar filonul păgân n-a dispărut în totalitate, ci s-a contopit cu stratul creştin. Caracterul mitologic al colindului s-a păstrat şi la noi, dovadă că în repertoriul transilvănean se regăsesc: vânători preschimbaţi în cerbi, mere primite de la soare, ciuta, puiul şi mana câmpului, secerişul funest sau naşterea din piatră. Totodată, vechile obiceiuri păgâne, ce au traversat veacurile sub formă de superstiţii, se regăsesc şi astăzi în serbările Crăciunului: elemente din cultul morţilor (Moşii de Crăciun, colindele pentru morţi); ceremonia tăierii porcului; masa îmbelşugată; bunăvoinţa arătată faţă de cei săraci; prognosticele meteorologice şi agrare (de exemplu, aruncarea, în sus a grăunţelor de porumb); vrăjile din perioada sărbătorilor de iarnă; arderea butucului în noaptea de Crăciun, cu păstrarea neîntreruptă a focului în sobă (datină prezentă în cultul soarelui); rostogolirea unor roţi de foc de pe dealuri (cu aceeaşi trimitere la soare); colacii care imită forma soarelui; colindul cu caracter agrar, pluguşorul, buhaiul (reminiscenţe ale cântecelor romane). De altfel, şi numărul colindelor cântate depinde în mare măsură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care le oferă colindătorilor.
Oficial, Roma a sărbătorit pentru prima dată Crăciunul în ziua de 25 decembrie în anul 354, iar Constantinopolul în 375 d.Hr. Se pare însă că împăratul Aurelian a introdus sărbătoarea în anul 272, deci la două secole şi jumătate după întemeierea primelor comunităţi creştine. Cert e că, după stabilirea Anului Nou la 1 ianuarie, aceste ritualuri au prins conotaţii creştine, fiind serbate doar de Paşte şi Naşterea Domnului. Peste unele colinde s-a suprapus şi elementul creştin, însă abia în Evul Mediu, sub influenţa Bisericii.
Astăzi, colindul a căpătat, mai degrabă, caracterul aşa-numitelor „cântece de stea“, obişnuite de Crăciun şi Bobotează, amintind de venirea magilor, bucuria naşterii lui Iisus, dar şi despre evenimentele biblice tragice, cum ar fi uciderea pruncilor de către regele Irod. Astfel, rolul colindătorilor este dublu, de vestitori al Naşterii Domnului şi de mesageri care amintesc că viitorul depinde de faptele noastre. Iată de ce se spune că nimeni nu are voie să refuze colindătorii, pentru că ei sunt mesagerii Divinităţii sau ai unor realităţi dincolo de înţelegerea noastră, ce nu trebuiau supărate.
Ştiai că…
…cel mai vechi cântec creştin de Crăciun este „Jesus refulsit omnium“, compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea? De asemenea, colindele „O, vino azi, Emanuel“, scris în secolul al XII-lea, şi „Cântecul Mariei“, cântat mai ales în bisericile catolice şi conceput în Evul Mediu cu versuri extrase din Evanghelia după Luca, sunt două dintre cele mai vechi cântece christice.
Moş Nicolae sau Moş Crăciun?
Iniţial, sărbătoarea Naşterii Domnului era comasată cu cea a Bobotezei, de pe 6 ianuarie, ulterior, fixându-se data de 25 decembrie. În tradiţie, nu exista Moş Crăciun, ci Sfântul Nicolae, cel care făcea daruri copiilor şi familiilor nevoiaşe. În iconologia catolică acest sfânt este reprezentat în costum roşu de cardinal, de unde şi inspiraţia pentru comercialul Moş Crăciun, lansat de Coca-Cola şi îmbrăcat tot în roşu, dar într-un costum specific nordicilor. Din obiceiul dăruitului s-a născut şi convingerea că Moşul are o listă cu cei care au făcut fapte rele sau bune în decursul anului şi care vor primi sau nu cadouri cu ocazia acestor sărbători.
Tipuri de colinde
Colindatul celor mici
Piţărăii sau mersul cu Moş Ajunul – cu caracter agricol, prin care se urează belşug la grâne şi animale. Se încheie cu solicitarea darurilor
Sorcovitul – prin care se urează sănătate
Colindatul cu mască
Mersul cu capra (sau turca, ţurca, brezoaia) – rămăşiţă a culturilor dionisiace
Mersul cu ursul – rămăşiţă a cultului totemic al ursului
Colindatul propriu-zis al cetelor de flăcăi sau fete
Colinde de gazdă
Colinde profesionale
Colinde de june
Colinde de fată
Colinde de peţit
Colinde familiale
Colinde cosmogonice, mito-religioase
Colinde religioase, apocrife
Colinde religioase cărturăreşti
Colinde diverse (provenite din alte categorii folclorice sau distractiv-satirice).
Descolindatul
Gest ritualic opus colindatului, prin care colindătorii, în cazul în care sunt refuzaţi, apelează la gesturi violente precum smulsul porţii, mânjitul uşilor cu păcură, spunând anumite formule incantatorii cu caracter malefic.
@shutterstock
