Elisabeta a României, prima regină a Carpaţilor, răpusă de o gripă. Şi Regina Victoria a Angliei o voia noră
Protectoare a artelor, dar şi „Mamă a răniţilor“, cea dintâi regină a României a fost un adevărat Mecena al epocii sale şi o ambasadoare a ţării noastre în lume.
Cu doar câteva zile înainte de Revelionul anului 1843, mai exact pe 29 decembrie, în castelul Monrepos din Neuwied, Germania, se năştea Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, fiica Mariei de Nassau-Weilburg şi a Principelui Hermann de Wied. La acel moment, nimeni nu intuia că fina de botez a Împărătesei Prusiei avea să devină cea dintâi regină a României – care, la acea oră, nici nu-şi ratificase unirea.
Elisabeta şi-a petrecut copilăria şi prima tinereţe în stilul de viaţă auster al familiei sale, perioadă marcată, din păcate, de paralizia mamei, după a doua naştere, de moartea timpurie a tatălui, de ftizie, şi decesul fratelui mai mic, răpus la 12 ani, de o malformaţie gravă. Dar tânăra fusese pregătită pentru rolul de suverană încă de timpuriu, la Bonn, unde mama ei făcea acte de caritate şi ţinea diverse serate frecventate de artişti, erudiţi şi aristocraţi.
Regina Victoria a Marii Britanii o voia nora sa
La 20 de ani, a ajuns la Ouchy, reşedinţa marii ducese Elena a Rusiei, care o îndrăgea nespus şi care a invitat-o în Rusia. Cele trei luni petrecute la Sankt Petersburg au însemnat fast şi măreţie, o existenţă împărţită între operă, conferinţe despre Chateaubriand şi lecţii de pian, dar şi îmbolnăvirea ei de febră tifoidă. Ulterior, cultura ei s-a îmbogăţit şi mai mult în Italia, alături de familia mătuşii sale, Therese de Oldenburg.
Pasionată de pictură, muzică, traduceri şi literatură, Elisabeta se transformase într-o tânără educată şi atrăgătoare, pe care însăşi Regina Victoria a Marii Britanii şi-o dorea ca noră. Numai că i-a fost hărăzită lui Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu regele Wilhelm al Prusiei şi, prin alianţă, cu Napoleon al III-lea şi căruia, la doar 27 de ani, după ce şi-a demonstrat bărbăţia şi măiestria în arta armelor în campania din Danemarca, i-a fost oferit tronul Ţărilor Române. Ignorând opoziţia familiei sale, el a intrat incognito pe tărâm românesc în mai 1866, fiind şocat de faptul că o capitală putea avea încă drumuri desfundate de ploi şi uliţe noroioase şi niciun palat regal!
Primul copil, Maria s-a stins în timpul unei epidemii
Dar primirea entuziastă a poporului l-a făcut să accepte tronul, pentru care avea nevoie şi de o regină. Şi, conform Constituţiei române, trebuia să-şi găsească o prinţesă străină.
Aşa se face că, trei ani mai târziu, când tocmai împlinise 30 de ani, nou întitulatul Carol al României a fost încurajat de tatăl său să se însoare cu Elisabeta, atunci în vârstă de 26 de ani. El era catolic, ea protestantă, iar tronul ortodox, însă diferenţele confesionale n-au împiedicat logodna lor, după o întrevedere de o oră şi jumătate… cu mama ei, la Kȍln. Cei doi abia se văzuseră în treacăt, în copilărie, pe coridoarele castelului regal din Postdam, şi de alte câteva ori în 1861, la Berlin. Dar acum, Carol venise special de la Paris pentru a-i cere mâna Elisabetei. Căsătoria lor s-a săvârşit pe 15 noiembrie 1869 la Palatul din Neuwied, iar un an mai târziu, venea pe lume unicul lor urmaş, Principesa Maria. „Acest copil fermecător este toată bucuria mea“, scria tânăra suverană despre Maria ei, pe care o alinta Itty (de la englezescul „little‟) şi pe care toate rudele din Germania o considerau „drăgălaşă şi precoce“. Din păcate, la doar trei ani şi jumătate, Maria a murit în timpul unei epidemii de scarlatină, provocând o mare durere familiei, care i-a scris pe crucea de mormânt un pasaj din Evanghelia după Luca: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme!“.
În lipsa altui moştenitor, cei doi s-au înstrăinat
Regele s-a dedicat construcţiei statului român modern, fiind pasionat de inginerie, arhitectură şi transporturi, iar regina s-a refugiat în acte de caritate şi evenimente culturale. Şi, la mai puţin de un an de la tragedie, au pus piatra de temelie a Castelului Peleş. Acolo, Elisabeta, ca fiică a Rinului, se simţea în elementul său, înconjurată de munţi şi păduri ce-i aminteau de copilăria de la Monrepos. Nostalgii pe care avea să le aştearnă în scris, sub pseudonimul Carmen Sylva („cântecul pădurii“), un nume latinesc ales împreună cu Carol, pentru a delimita cumva vocaţia poetică de statutul regal.
Pasiunea ei pentru poezie, manifestată târziu, după vârsta de 30 de ani, era izvorâtă din plăcerea traducerilor şi relaţia artistică cu Vasile Alecsandri, care-i devenise sfetnic nelipsit. Şi pe Eminescu îl admira nespus, ale cărui poezii încântau adesea audienţa la seratele de la Peleş, deşi era un critic aspru al lui Carol I şi cu greu s-a lăsat convins, prin Titu Maiorescu, să accepte o invitaţie la castel. De altfel, la Bucureşti sau Sinaia, salonul Reginei era o adevărată curte a artelor. La seratele sale erau invitaţii oameni de cultură consacraţi, dar şi tinere talente, cărora Elisabeta le acorda sprijinul său. Printre ei s-au aflat Nicolae Grigorescu, Titu Maiorescu şi George Enescu – pe care-l numea „copilul meu de suflet“ şi cu care cânta adesea în duet, el la vioară, iar ea la pian.
A implementat serviciul de ambulanţă
În timpul Războiului de Independenţă, a mobilizat marile familii boiereşti pentru ajutorarea răniţilor de pe front, a implementat serviciul de ambulanţă, a procurat medicamente şi a trimis personal medical pe linia frontului (de unde şi supranumele ei de „mamă a răniţilor“). Iar dragostea ei pentru noua sa patrie şi-a manifestat-o învăţând limba română şi promovând bogatul tezaur etnografic, de la portul popular, pe care ea însăşi şi doamnele din suita ei îl purtau, şi până la încurajarea meşteşugurilor naţionale prin centrul deschis la Sinaia, publicarea vechilor legende româneşti şi încurajarea turismului, prin includerea României în circuitul trenului Orient Express.
S-a stins din cauza unei gripe
În noiembrie 1894, cei doi au sărbătorit nunta de argint. Povestea lor a luat sfârşit la 10 octombrie 1914, când regele a trecut în nefiinţă având mâna reginei sub capul său. Doi ani mai târziu, la Curtea de Argeş, unde s-a retras după moartea lui, ea l-a urmat, după o gripă urâtă ce i-a cauzat o congestie pulmonară. În acelaşi an, România declara război Germaniei lor iubite.
