Lucian Viziru: „România nu este cu mult mai bine decât am lăsat-o“
O spune cel care, după șapte ani de stat prin Germania, s-a reîntors acasă, are un job nou și a bifat o reuniune spectaculoasă cu foștii săi colegi din formația Gaz pe Foc.
Îl
știm pe Lucian Viziru de pe vremea când mergea în turnee cu Gaz pe Foc, una
dintre primele trupe de băieți din România, pentru ca apoi să facă o frumoasă
carieră în televiziune și film. A urmat un episod de șapte ani trăit cu familia
în Germania, unde și-a regăsit pasiunea pentru tenis și a fost antrenor la un
club privat. După care, la începutul acestui an, a revenit în țară, când soția
sa, Ema, a primit un job de nerefuzat. O oportunitate de nerefuzat a prins și
el, în domeniul imobiliarelor, dar la fel de încântat a fost și de propunerea
fostului său coleg de trupă, Andrei Roșu, de-a reveni cu trupa pe scena
festivalului Untold, în scop caritabil.
Ai revenit în țară în primăvară, după ce soția ta a prins aici un contract de nerefuzat. Cum e să fii din nou acasă, în România, după șapte ani de Germania?
Eu mă bucur foarte mult că sunt în România din nou. Germania nu a fost o experiență neplăcută, ba din contră, am avut foarte multe lucruri de învățat de acolo, dar e mult mai frumos să fiu în București, în România, să fiu acasă. (zâmbește)
Ai avut parte și de un restart nou, în imobiliare. Cum merge noul job? Te-a prins? Ai rezultate?
Nu pot să spun că am nimerit cea mai oportună perioadă din istoria imobiliarelor, dar îmi place ce fac, este o provocare pentru mine și rezultatele sunt pozitive, până în momentul de față. Sper să meargă din ce în ce mai bine, pentru că e un job care îmi place și sper să învăț să-l fac din ce în ce mai bine.
În Germania, ai fost antrenor de tenis, iar fiul tău, Mihai, începuse să câștige câteva concursuri de juniori. Cât mai ocupă tenisul în ecuația noii voastre vieți?
Eu mai antrenez, pe ici, pe colo, însă Mihai nu mai joacă tenis. Acum face baschet. Mă bucur că am putut să-i pun racheta în mână, să-l învăț să dea în minge și să-l ajut să câștige câteva concursuri, pentru că o să-i prindă bine în viață. E foarte probabil să nu joace tenis de performanță, dar probabil că o să joace tenis cu drag alături de prieteni și o să-mi mulțumească într-o bună zi. Dar, în momentul de față, nu mai vrea să mai joace tenis.
Citește și: De
ce meciurile de tenis se joacă în linişte? Istoria jocului oferă câteva indicii
Mihai cum s-a obișnuit cu noii săi colegi, cu lumea de aici?
S-a adaptat destul de repede. La început, bineînțeles că nu i-a fost foarte ușor, pentru că nu știa pe nimeni, dar a trecut repede peste perioada aia oarecum dificilă. Pentru copii nu e ușor să lase în urmă o casă, niște prieteni, o viață așa cum o știa. Bine, nici pentru adulți nu e simplu, dar acum este totul în regulă. Are prieteni, are momente în care merge cu drag la școală și, una peste alta, îi este bine.
Marele câștig al revenirii voastre e că vă puteți vedea mai des cu fratele tău, Augustin, și cu familia lui. V-ați vizitat mai des?
Ne-am văzut foarte des și, într-adevăr, este altceva când știi că fratele și mama sunt la o aruncătură de băț de tine, nu la mii de kilometri. Ne-am văzut, am fost și la ziua Mariei, nepoțica mea, care a împlinit doi anișori. Mă simt bine să am familia aproape. (zâmbește)
În ultimele luni, ai făcut și conținut pentru YouTube, un podcast la care i-ai invitat pe foștii tăi colegi din „Inimă de țigan“...
Da, asta a fost o idee pe care am avut-o din Germania. Aș fi vrut să fac podcastul acolo, numai că era foarte greu să îi prind pe toți foștii mei colegi în Germania sau să vin eu până aici să fac episoadele de podcast. Dar, pe lângă faptul că au ieșit materiale bune, cu audiențe mari, m-am bucurat să-i revăd pe Bebe Cotimanis, Carmen Tănase, Denis Ștefan, Florin Zamfirescu, Ioana Ginghină ș.a.m.d. Sincer, noi nu ne-am văzut des în afara platourilor de filmare. Mai mergeam din când în când la o bere, la o prăjitură, dar asta se întâmpla foarte rar, pentru că munceam foarte mult. Am petrecut ani de zile pe platourile de filmare, era ca și cum eram o familie, doar că nu dormeam acolo. În rest, ne vedeam de la primele ore ale dimineții, ne beam cafeaua împreună, mâncam la prânz împreună, seara mai prindeam și niște cine pe acolo, ne uitam la meciuri de fotbal, stăteam de vorbă, spuneam glume – lucruri pe care le-am făcut și în cadrul episoadelor de podcast.
Telenovela este redifuzată acum la Acasă TV. Cum îți explici succesul ei și faptul că fanii vorbesc și acum despre voi și personajele din ea?
În primul rând, audiențele pe care le-a făcut „Inimă de țigan“ vorbesc de la sine. A fost cea mai vizionată telenovelă din istoria televiziunii. La vremea respectivă, bătea naționala de fotbal a României, ceea ce nu era chiar ușor la vremea aceea. Apoi, a avut parte de nume mari în distribuție. Să-i ai pe Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Carmen Tănase, Gheorghe Visu, Florina Cercel… normal că stârnești curiozitatea oamenilor, iar produsul n-are cum să fie slab calitativ. Pe lângă asta, a fost un serial de comedie presărat pe alocuri cu telenovelă. Și încă un aspect important, acum nu mai sunt la fel de mulți bani ca pe vremea aia, ca să faci un astfel de serial. Nu cred că mai există vreo televiziune care-și permite să facă seriale de televiziune cu peste 90 de actori. Probabil va mai trece multă vreme până când se va mai face lucrul acesta, poate vreun remake peste vreo 20-30 de ani, cine știe?
Ți-ar plăcea să se realizeze un serial similar din distribuția căruia să faci parte?
Nu aș spune „Nu“ dacă mi s-ar propune să joc într-un serial de genul ăsta și, în principiu, în orice serial în care să-mi placă rolul. În momentul de față, nu am un serial la care să mă gândesc. M-am uitat pe Netflix și mi-ar fi plăcut să joc în „The Sandman“, mi se pare interesant, dar până o să se facă o variantă în limba română, o să treacă ceva timp.
Și, dacă tot vorbim despre revederi, am avut surpriza să vedem o reuniune a trupei din care ai făcut parte, Gaz pe Foc, la Untold. Cui i-a aparținut ideea și cum a fost experiența de la Cluj?
Experiența a fost unică, fantastică, pentru că nu ne-am reunit pe orice scenă și nu am cântat pentru 10 oameni, ci pentru cel puțin 10.000. Noi nu mai fusesem pe aceeași scenă de 20 de ani, iar faptul că atunci când am apărut oamenii au început să ne aplaude, a fost pentru mine ceva neașteptat. M-am bucurat foarte mult. Ideea s-a născut prin noiembrie anul trecut, când Andrei a venit cu propunerea asta. Nu e un comeback, așa cum au făcut alte trupe, ci este vorba strict de proiectul ăsta, în care strângem fonduri pentru asociația Hospice-Casa Speranței, care se ocupă cu îngrijirea paliativă la copii și adulți, adică îmbunătățirea calității vieții celor care suferă de boli incurabile. Eu am avut în familie oameni care s-au stins și care, pe ultima sută de metri, au suferit, Poate că, dacă aș fi știut de această asociație la vremea respectivă, tatăl și bunicul meu ar fi trăit mai mult, poate chiar și bunica mea, care s-a chinuit în ultimii ani de viață după o semi-pareză. Noi, practic, prin demersul nostru, strângem fonduri pentru ei, pentru că nu doresc nimănui să ajungă în situația asta. Am făcut deja și un clip care este pe YouTube și încercăm să strângem cât de mulți bani putem. Și dacă, la un moment dat, vom considera că avem nevoie de încă o piesă, poate ne vom reuni din nou, dar nu vorbim despre un comeback.
În afară de orele petrecute în studio și de marea reuniune de la Cluj, ce ți-a mai adus vara asta?
Am fost în vacanță, pentru că mi-era foarte dor de litoralul românesc și bulgăresc – dar mi-a trecut. (zâmbește) Anul trecut am fost la Haga, în Olanda, și mă gândeam cu nostalgie la Marea Neagră. Vara asta am stat până ne-am plictisit la mare, și la noi, și la bulgari, dar din păcate aici mai avem de lucrat. România nu este cu mult mai bine decât am lăsat-o, la capitolul turism, nu știm să vindem sau să furnizăm servicii de calitate, așa cum o fac alte țări, dar sunt convins că în viitor se va schimba și lucrul ăsta. Pentru că e păcat de litoralul ăsta. Nici la bulgari nu au fost condiții extraordinare, poate sunt eu fițos, cine știe. Dar poate că anul viitor, dacă o conving pe Ema să zboare, o să mergem în altă parte, mai departe de Bulgaria.
FOTO: Sorin Stana/revista OK
