„M-am măritat cu un alcoolic“
Viaţa, după cum ştii, are căi nebănuite, care duc în locuri neştiute. De fapt, însă, nimic nu e întâmplător. Nici oamenii, nici iubirea şi nici alegerile pe care le facem. Iar de ceea de ce fugi nu scapi. Aşa mi s-a întâmplat şi mie.
Am crescut cu cearta în casă
Sunt din Dorohoi, dintr-o familie cu patru copii. Doi dintre ei au ales pribegia de îndată ce-au învăţat o meserie. Eu şi cu Ştefan, fratele meu mai mic, am rămas acasă. Am crescut într-o familie în care certurile erau la ordinea zilei. Tata se îmbăta în fiecare seară, iar mama nu făcea decât să-l dojenească. Parcă o văd şi acum, cu broboada căzută peste fruntea brăzdată de riduri şi cu ochii aţintiţi în podea. Necăjită, îşi ştergea lacrimile, blestemând ziua când l-a cunoscut pe el, bărbatul căruia i-a jurat dragoste veşnică.
În căutarea liniştii
După fiecare scandal, mă închideam în camera mea, tristă. Iar toată amărăciunea şi ura o revărsam pe mama: „Aşa nu se mai poate! De ce nu pui piciorul în prag? De ce nu pleci de lângă el?“ Îmi era mai uşor să o judec şi să o critic decât să o înţeleg. Nu am mai rezistat nici eu şi am plecat de acasă. Da, am fost o fiică nerecunoscătoare şi egoistă, care şi-a abandonat mama şi fratele. Am căutat cât mai departe liniştea şi pacea de care, totuşi, n-am avut parte.
Îmi doream o familie fericită
Singură şi disperată, am decis să mă stabilesc la Iaşi. N-aveam niciun plan şi niciun obiectiv. Am vrut, mai degrabă, să-mi întemeiez propria familie, fără certuri şi fără alcool. Printr-o întâmplare fericită l-am cunoscut pe Alex. Eram la un eveniment organizat de el, unde am petrecut împreună o zi întreagă. El provenea dintr-o familie de oameni mândri şi veseli. Avea părul negru, ochii verzi-cafenii şi râdea cu gura până la urechi. Era înalt şi voinic, n-aveai cum să nu-l iubeşti. Iar când mă strângea în braţe, oh, mă luau ameţelile. La opt luni după întâlnirea noastră ne-am căsătorit. Apoi am primit vestea că vom deveni părinţi. Nenorocirile au început, însă, după primul meu avort spontan.
La băute, cu băieţii
Am pierdut bebeluşul într-a şasea lună de sarcină. Eram distrusă şi nu ştiam dacă voi mai putea să aduc pe lume un copil. Alex stătea până târziu la birou sau mergea la băute cu băieţii. Era un obicei mai vechi, din studenţie: se adunau în fiecare zi de joi într-un local din Copou. În ultimul timp, întrunirile lor deveniseră mult mai frecvente. Plăcerea de-a bea un pahar, două, cu prietenii a devenit un obicei zilnic.
Venea pe şapte cărări acasă
Viaţa noastră s-a transformat într-un coşmar. Venea pe şapte cărări acasă, învăluit în mirosul persistent de alcool şi, desigur, nemulţumit de viaţa pe care o avea alături de mine. Nu-l întrebam niciodată nimic, îmi era frică să nu mă lovească. Iar după o jumătate de an, când am simţit că nu mai pot continua aşa, am aflat că sunt din nou însărcinată. Eram convinsă că naşterea copilului va umple golul dintre noi şi că Alex va renunţa la băutură. Dar nu a fost aşa. Copilul a venit pe lume, dar soţul meu a continuat să-şi vadă de beţiile lui.
„Rabdă şi taci“
Au trecut de-atunci şase ani de căsnicie. Şase ani de durere şi suferinţă, pe care m-am străduit să le ascund de ochii lumii. Îmi era ruşine să-i spun mamei că soţul meu e alcoolic. Mi-a luat timp să-i mărturisesc că-i urmam destinul. Iar dacă încercam să cerşesc milă de la ea, îmi zicea răspicat: „Tu l-ai ales, rabdă şi taci, să nu ne faci de râs!“. Devenisem depresivă, retrasă, împovărată de gânduri negre – doar copilul mă mai ţinea pe linia de plutire. Aşa că, după mai multe încercări de a-mi aduce soţul pe drumul cel bun, am cerut divorţul. Am aşteptat, probabil, să ating fundul prăpastiei, ca mai apoi, să încep, uşor, uşor, să mă ridic.
Elena M. Iaşi
