Vreme trece, vreme vine... Timpul în viziunea magilor, filozofilor şi preoţilor

Din Antichitate până în zilele noastre, noţiunea de timp n-a încetat să fascineze cele mai luminate minţi. Este timpul distructiv? Poate fi măsurat? Este relativ? Ţine o oră de fericire tot atât de mult cât o oră de suferinţă? Ne guvernează timpul viaţa de zi cu zi?

O definiţie tradiţională a timpului este că măsoară distanţa dintre două evenimente. În viziunea lui Isaac Newton timpul „curge“ constant, la fel pentru toţi. Albert Einstein a demonstrat, însă, că timpul este relativ. Adică, pentru unii oameni timpul trece altfel decât pentru alţii. De exemplu, pe măsură ce îmbătrânim, procesăm mai puţine informaţii pe secundă despre mediul înconjurător, de aceea percepem trecerea timpului ca fiind mai rapidă. Oamenii de ştiinţă ai prezentului susţin, chiar, că timpul, ca şi Universul, a avut un început, atunci când s-a produs fenomenul Big Bang, cu peste 13 miliarde de ani în urmă. Dar nu doar oamenii de ştiinţă, ci şi filozofii şi misticii au fost captivaţi de misterele timpului.

Fiul Pământului şi al Cerului

Începuturile reflecţiei despre timp stau, cum altfel, sub zodia mitologiei. În poemul genealogic „Teogonia“, consacrat divinităţilor elene, poetul grec Hesiod ni-l introduce pe Cronos, zeul timpului. Născut din uniunea Pământului cu cea a Cerului, Cronos s-a dovedit a fi cel mai terifiant copil al lor, căci tot ceea ce el atingea era distrus sau murea. Ba, mai mult, îşi mânca proprii copii. de îndată ce se năşteau. Aşadar, Cronos simbolizează natura distructivă a timpului, care „consumă“ tot ce înseamnă viaţă. Acelaşi lucru îl făcea şi Saturn, considerat zeul timpului la romani. La hinduşi, imaginea zeiţei Kali, ce dansează pe cadavre şi poartă o curea pe care sunt înşirate cranii şi mâini tăiate, reprezintă, de asemenea, trecerea timpului.

Dacă Cronos este întruchiparea timpului „fizic“, cantitativ, Kairos simbolizează calitatea timpului. Ultimul născut al lui Zeus, Kairos este zeul oportunităţii şi al norocului. El vine şi pleacă într-o clipită, deci trebuie recunoscut şi profitat de el atunci când apare. Atât „kairos“, cât şi „cronos“ sunt cuvinte folosite în limba grecească, ambele însemnând „timp“.

Timpul şi-a pus amprenta şi pe mitologia românească. La noi, Revelionul este de fapt, sărbătoarea reînoirii timpului. Potrivit credinţelor arhaice ale românilor, anul moare în ziua de 31 decembrie şi renaşte în dimineaţa de 1 ianuarie. În noaptea dintre ani se dezlănţuie haosul, când se deschid mormintele şi se întorc morţii printre cei vii. Alungarea spiritelor malefice se face prin zgomote de tot felul, cum ar fi cele produse de bice, clopote şi strigături, de unde şi obiceiul Pluguşorului.

Clepsidră cu ... suflet

Viziunea filozofilor asupra timpului este adesea filtrată prin ştiinţă sau prin religie. Pentru Platon, timpul era un concept fizic, bine definit de mişcările astrelor. Acestea erau şi unităţi de măsură ideale, stabilind durata zilei, de la răsărit la apus sau durata lunii, după ciclul lunar. Aristotel a fost de acord cu Platon, însă credea că timpul nu poate fi măsurat doar prin prisma unor evenimente cosmice. Pentru el, acesta nu putea fi separat de suflet, sugerând, astfel, ideea că timpul este subiectiv. Ceva mai târziu, Kant i-a dat dreptate lui Aristotel, numai că, în loc de suflet, el a pus în „formula timpului“ mintea sau percepţia creierului. Altfel spus, timpul trece mai repede sau mai încet pentru fiecare om, în funcţie de ceea ce simte sau de ceea ce i se întâmplă.

Credinţe estice şi vestice

Toate marile religii separă două aspecte ale timpului: cel finit şi lumesc, de pe Pământ, care se termină odată cu moartea şi cel al „lumii de dincolo“. Când vine vorba de viaţa de apoi, Orientul şi Occidentul au păreri diferite. Budiştii şi hinduşii cred că timpul este ciclic şi că oamenii renasc, revin pe Pământ până când ating o culme spirituală, după care avansează într-o altă dimensiune a cerurilor, unde li se deschid porţile veşniciei.

Creştinismul, pe de altă parte, dar şi religiile islamice şi iudeice au o viziune lineară a timpului. Acesta a început cu actul creaţiei divine şi se va încheia odată cu Apocalipsa sau cu Sfârşitul Lumii. Pentru toţi copiii lui Dumnezeu timpul este limitat pe Pământ, dar devine etern după moarte, de unde şi expresia „a trece la cele veşnice“.