Neîmblânzita pisică domestică

Pentru cei care au un animăluţ de companie, că vietatea din casă e câine sau pisică, e totuna.  Stăpânul îi datorează apă şi mâncare, iubire, plimbare şi îngrijire medicală. Spre deosebire de căţel, însă, pisica are o latură rebelă evidentă. Aproape niciodată o pisică nu acceptă în spaţiul său o altă prezenţă. Pe când câinele, deşi nu agreează pisicile, le primeşte, dacă stăpânul aduce vreuna acasă – decizia stăpânului e sfântă! Iar un câine care latră cu înverşunare orice pisică de pe stradă, pe cea care aparţine gospodăriei sale o ocroteşte, de parcă ar avea-o pe inventar. Reciproca nu e însă valabilă...

Cine e stăpânul?

Spre deosebire de câine, care se înclină în faţa stăpânului când acesta se întoarce acasă, pisica are o atitudine de stăpână, care-şi tolerează bipedul îngrijitor. Vine la uşă când aude paşii stăpânului apropiindu-se, dar numai ca să-i arate drumul spre bucătărie, către blidul care trebuie degrabă umplut cu mâncare. Pisicile comunică şi în alte feluri cu noi, chiar dacă nu înţelegem prea bine. Se pare că ridicarea cozii ar însemna o atitudine binevoitoare. Iar când se curăţă, pisica îşi însuşeşte astfel mirosul stăpânului, rămas în blana ei atunci când a mângâiat-o, curăţarea fiind un fel de resetare olfactivă.

Casa e terenul ei de joacă

Spre deosebire de câine, care se mulţumeşte cu colţişorul destinat lui din curtea gospodăriei, pisica foloseşte ca pe un teren de joacă locuinţa şi tot ce se află în interior, alergând, căţărându-se sau ascuţindu-şi ghearele pe mobilele sau perdelele care-i stau la dispoziţie. Oricât de placidă şi de binehrănită ar fi, de câte ori i se iveşte ocazia, vânează orice mişcă, de la gândaci până la porumbei.

Convieţuire fără pretenţii

Totuşi, în afară de hrană, pisica nu are pretenţii prea mari. Dacă primeşte şi iubire, cu atât mai bine! Dacă nu, o cere, frecându-se de picioarele sau de mâinile tale, care n-au alt rost pe lume decât s-o mângâie pe ea – în opinia ei, desigur. În rest, se mulţumeşte să toarcă şi doarmă într-un loc călduţ - cel mai bine, cuibărită lângă tine, când te uiţi la televizor sau când dormi. Coabitarea cu o pisică nu pune prea mari probleme, dacă nu te-ntreci cu gluma, lipsind prea multe ore de acasă – fiindcă ea, şefa ta, te va pedepsi! Făcându-şi nevoile în mijlocul patului, de exemplu, sau refuzând să răspundă chemărilor tale. Poate fiindcă pisica zisă domestică nu diferă prea mult de cea sălbatică. În cei 10.000 de ani ai existenţei sale, AND-ul pisicesc nu a suferit prea multe transformări. Omul nu şi-a bătut capul să-i amelioreze rasa, cum a procedat cu oile, vacile, câinii etc. N-am avut nevoie de mai mult tors, dormit sau răsfăţ de la ele. În consecinţă avem doar 72 de rase de pisici versus 343 de câini.

Pisicile ne fac fericite

Pentru că le iubim! Şi pentru că sunt o prezenţă agreabilă, amuzantă şi liniştitoare. Torsul pisicii reprezintă încă un mister, dar se pare că frecvenţa motoraşului intern al felinelor are darul de a ne calma, chiar şi vindeca. Frecvenţa torsului se situează între 25-50 Hertzi, adică vibraţii joase, care facilitează producţia de serotonină, numită şi hormonul fericirii. Acesta favorizează relaxarea şi combate agresivitatea, stresul şi insomnia. În Occident, se vorbeşte chiar despre terapia torsului, care ar avea influenţe benefice asupra insomniei, hipertensiunii şi tulburărilor cardio-vasculare. Plus că grăbeşte vindecarea fracturilor.

Ştiai că…

…pisicile, originare din zonele deşertice ale bazinului mediteranean, au ajuns în cele patru colţuri ale lumii pe corăbiile vechilor egipteni? Ei le luau la bord ca să-şi protejeze proviziile de eventualii şobolani.