Nuami Dinescu: „Cred că m-am născut aşa, copil anxios, înclinat spre poezie, lirism, romantism şi cai verzi pe pereţi“
E un munte de sensibilitate, de la zâmbete largi până la lacrimi ce curg greu, deşi cei mai mulţi o ştiu pe Nuami Dinescu doar veselă şi plină de viaţă.
Aşa cum e Florica, personajul pe care-l joacă în serialul „Adela“, la Antena 1. Iat-o pe Nuami cum e dincolo de farduri şi de costumele de scenă!
Eşti o adevărată surpriză în serialul „Adela“! Cum e să lucrezi în echipa Ruxandrei Ion?
Îmi place foarte mult, e ce-mi doream demult. Mă simt în largul meu, dincolo de emoţiile inerente. Ruxandra Ion are ochi şi „mână bună“, nu se teme să distribuie oameni în roluri la care nu te aştepţi şi asta e foarte ofertant pentru un actor, mai ales când joacă contre-emploi. Ţine foarte mult la oamenii cu care lucrează, nu uită de zile de naştere, chiar dacă filmăm, ştie să fie aproape de oricine din echipă. Contează mult să ştii că omului pentru care lucrezi îi pasă de tine mai mult decât unui producător oarecare.
Povestea ta cu televiziunea a început în emisiunea lui Teo Trandafir, la Pro TV, în acelaşi trust cu Acasă TV. Cum de abia acum vine o astfel de propunere?
Nu ştiu să răspund de ce, probabil aşa trebuia să fie. Viaţa mea a avut multe pauze pe care nu le-am înţeles, dar am învăţat să am răbdare, să vină clipa în care trebuie să se întâmple. Ăsta o fi timpul meu de film.
Ţi-a luat mult timp să scapi de particula „Tanţa lui Teo“. Florica nu e tot o Tanţă?
Toate sunt personajele mele, ăsta este singurul lor lucru comun. Tanţa, Viorica, Florica sunt personaje cărora, instinctiv, le-am dat câte ceva din mine. Mi-a luat mult să scap de „Tanţa“ pentru că, fiind zi de zi la televizor, personajul s-a fixat în memoria tuturor şi drama a fost că, din acest motiv, mulţi ani nu am putut lucra nimic, din cauza superficialităţii producătorilor de televiziune şi a regizorilor care pun un actor într-un singur tipar. N-a fost drept. Eu nu eram doar Tanţa, eram o actriţă care făcuse o partitură credibilă. Asta e meseria mea, să fac personaje, să fac divertisment.
Tu ai jucat şi teatru de revistă, şi piese de Shakespeare. Unde te mai putem vedea, acum, că tot s-au deschis teatrele?
Revistă nu mai fac din 2000, de când m-am mutat la TV; am avut o tentativă în 2009 cu Teatrul Constantin Tănase, când s-a încheiat emisiunea „Teo“, dar a rămas la nivel de tentativă. În rest, deocamdată repet un rol din Shakespeare la Teatrul Nottara – nu ştiu să spun în ce dată vom ieşi, dar sper să fie maximum aprilie.
Ai făcut şi drama therapy cu copiii...
O, asta e ceva atât de aproape de sufletul meu! Am lucrat cu medicul nutriţionist Anamaria Iulian, care a făcut timp de 10 ani tabere de nutriţie şi dezvoltare personală cu copii pe care i-am văzut ajungând de la muuulte kilograme la o greutate normală, copii pe care i-a învăţat cum să mănânce, să-şi facă singuri farfuria. Am lucrat cu trei serii de copii, munţi de emoţie şi sensibilitate, jocuri de rol sau pe diverse teme. I-am ajutat să conştientizeze şi să-şi exprime emoţiile, am plâns tare mult cu ei, au învăţat să se îmbrăţişeze când le e greu... Adulţi sau copii, cu toţii avem nevoie de iubire. Iar copiii suferă enorm când părinţii se separă, se recăsătoresc sau când apar alţi copii şi ei sunt lăsaţi în urmă – sau aşa se simt. E nevoie de ceva să le reconfigureze traseul interior, să capete tărie şi forţă, şi, din fericire, teatrul şi joaca de-a „ce-ar fi dacă“ ne poate ajuta mult, pe toţi.
Mai ai şi alte proiectele sociale. Duminica, de exemplu, când unii se duc la biserică, tu te duci să faci voluntariat la adăpostul de animale al Mona Semeniuc (cu 300 de câini!)
Eu cred că Dumnezeu poate fi slujit în mii de feluri. Unii se duc la biserică şi se roagă, eu fac ce pot să ajut nişte suflete care n-au nicio vină că sunt pe lume. Astea sunt slăbiciunile mele mari, copiii şi animalele. Când pot, fac cât ţine de mine şi pentru unii, şi pentru alţii. Povestea asta cu câinii e o tragedie fără sfârşit. Şi aşa va fi câtă vreme nu se va pune în aplicare legea sterilizării, microcipării şi înscrierii câinilor în registrele medicilor veterinari.
Când văd cât poţi să găteşti pentru voluntarii de la adăpost, mă întreb de ce nu te duci la „Chefi la cuţite“?
Poate o să mă duc, cine ştie?
Dar cu dieta cum stai? În urmă cu doi ani, ai slăbit spectaculos.
Încerc să mă ţin de ea. În pandemie şi după moartea mamei, am mai pus vreo 3 kilograme. Până acum câteva luni, am stat în casă, ca toată lumea, s-a văzut lipsa mişcării, dar eu am deja un regim de viaţă, nu neapărat dietă. Mă duc la sală când nu am repetiţie sau filmare, fac kinetoterapie să-mi menţin condiţia fizică, beau apă, merg pe jos. De m-aş mai naşte o dată, sincer, sportul ar fi primul între opţiunile mele de viaţă. Când nu te doare nimic, eşti liber.
Ai, însă, şi o altă suferinţă: depresia. Ce a declanşat-o?
O, cred că m-am născut aşa, copil anxios, înclinat spre poezie, lirism, romantism şi cai verzi pe pereţi. Pe urmă, vine viaţa reală şi te culcă la pământ. Mai vin nişte încercări grele de tot, la 27 de ani, şi pe alea chiar nu le înţelegi şi se adună. Din 1990, când am avut un „blind date“ cu moartea, dar m-a salvat un medic iscusit, sunt cu depresia pe lângă mine. Am o formă mai uşoară, nu am luat niciodată medicamente. Meseria m-a salvat, mă ţine in echilibru, de asta şi lucrez cu oricine are nevoie să se descopere, să se înţeleagă şi să se iubească aşa cum e.
Animăluţele de acasă te salvează, te scot din stările astea?
O, da! E recunoscut ştiinţific faptul că pisicile curăţă casa de energii negative şi câinii se aşează exact în locurile „curate“ din casă. Prezenţa lor e adesea cel mai bun medicament. Ei sunt prietenii mei care nu se supără, nu-mi reproşează nimic, mă scot la plimbare...
În timpul pandemiei, ai avut nişte pierderi notabile: mama ta, motanul preferat... Cum te-ai remontat?
Nu m-am remontat. Muncesc, mă duc la adăpost, mă bag în tot felul de proiecte, să nu-mi las capul să strige. Şi mă gândesc mereu la ce ar zice mama, cum ar face ea una sau alta... E tare greu, nu-ţi trece niciodată după plecarea mamei. Rămâi un copil care îmbătrâneşte brusc. Motanul a fost picătura... mi-e dor de ochii lui mari, albaştri, mă uit la pozele cu el...
Simţi că 2021 reechilibrează un pic situaţia, e deja un an mai bun?
Da, m-a prins lucrând la serialul „Adela“ şi la „Urzeala lui Prospero“, o comedie după Shakespeare, de Claudiu Romilă, la Teatrul Nottara, în care eu joc Katarina. Mai am un proiect online pentru care scriu şi scenariul, o colaborare cu o comunitate de pe Facebook, NoMAD Talks, care a încercat în pandemie să ajute freelancerii să se cunoască şi să colaboreze. Am curs de public speaking şi cum să ne depăşim fricile prin teatru, lucrez cu oamenii care doresc să-şi folosească emoţiile constructiv. E important să depăşim toţi perioada asta grea. Şi e important să nu rataţi joia întâlnirea noastră de pe Antena 1, de la ora 20:30!
@Antena 1
