Obiceiuri şi credinţe din trecut care par ridicole astăzi. Se credea că sângele gladiatorilor redă tinereţea şi virilitatea
De-a lungul timpului, pe măsură ce au apărut noi invenţii sau plante ale căror efecte nu se cunoşteau, oamenii au creat tot soiul de credinţe şi obiceiuri care par ridicole în zilele noastre.
În trecut, se credea că tutunul este o plantă sacră, binefăcătoare sau că sângele gladiatorilor menţin virilitatea bărbaţilor şi frumuseţea femeilor care plăteau bani grei pentru a-l obţine. Timpul a dovedit ridicolul multor astfel de credinţe. Mai târziu, odată ce s-a răspândit transportul feroviar, au apărut o serie de credinţe absurde din cauză că pentru cei mai mulţi trenul avea o încărcătură malefică.
Transpiraţia şi sângele gladiatorilor aveau efect afrodiaziac
În vremea Romei Antice, gladiatorii erau dispreţuiţi, fiind formaţi în condiţii brutale, marginalizaţi şi separaţi de romanii liberi. Erau văzuţi ca nişte oameni brutali şi periculoşi. Răscoala gladiatorilor condusă de Spartacus între anii 73 şi 71 î.Hr. a îngrozit Roma.Pe de altă parte, gladiatorii, mai ales aceia care aveau succes, au fost admiraţi. Datorită antrenamentului constant, erau impresionanţi din punct de vedere fizic, bine proporţionaţi, ceea ce a dat naştere unor credinţe ridicole despre proprietăţile vindecătoare şi afrodiziace ale sângelui şi transpiraţiei gladiatorilor.
Femeile bogate romane plăteau sume imense pentru transpiraţia gladiatorilor, foarte căutată în Roma Antică. O lamă metalică curbată numită strigil era folosită de romani pentru a îndepărta transpiraţia şi uleiurile de pe pielea gladiatorilor înainte ca aceştia să se spele după lupte sau antrenamente. Apoi, erau colectate în flacoane, care erau vândute pentru a fi amestecate cu creme sau adăugate în parfumuri. Femeile romane căutau şi sângele gladiatorilor lor preferaţi pentru a-şi acoperi bijuteriile, pieptenii, perucile şi alte accesorii sau pentru a le amesteca cu produsele cosmetice. Gladiatorii erau văzuţi ca fiind deosebit de virili, ceea ce a dus la practica de a folosi sângele lor ca afrodiziac. Cu cât un gladiator este mai apreciat, cu atât se credea mai mult că are sângele mai dulce sau mai eficient ca afrodiziac. Bărbaţii romani îl beau ca atare dau amestecat cu vin. Mai mult, se credea că are proprietăţi de vindecare, în special în tratarea epilepsiei.
Tutunul, plantă sacră cu efecte benefice?
Efectele nocive ale tutunului sunt cunoscute astăzi. Cu toate acestea, oricât de ridicol ar părea pentru noi, a existat o perioadă în secolele trecute în care nu numai că fumatul de tutun nu era văzut ca viciu, ci ca un tratament. Când tutunul a fost adus pentru prima dată din Lumea Nouă, a fost lăudat ca un remediu pentru multe afecţiuni. Presupusele beneficii ale tutunului pentru sănătate nu au fost lăudate doar de şarlatani, ci şi de medici. Tutunul a fost introdus pentru prima dată în Europa de către spanioli, în jurul anului 1528. Încă de la început, a fost descris ca o plantă sacră din cauza presupuselor sale proprietăţi medicinale. În scurt timp după aceea, medicii europeni au început să foloseasă planta nou introdusă ca un remediu miraculos pentru diferite afecţiuni, de la dureri de cap şi răceli până la cancer.
Introducerea transportului feroviar a creat credinţe ridicole
Imaginaţia umană poate să dea naştere unor temeri care se dovedesc a fi iraţionale şi ridicole. Un exemplu în acest sens este acela a fricilor pe care le-a creat apariţia trenurilor. Deşi unii au fost optimişti la introducerea acestui mod de transport, au existat şi temeri răspândite.
Când vagoanele de pasageri trase de locomotive cu aburi au intrat în funcţiune în prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-au răspândit temeri că viteza lor mare le poate fi fatală pasagerilor. Locomotivele noi, precum cea construită de Robert Stephenson în anul 1829, erau capabile să atingă viteze maxime de 45 km pe oră. De aceea se credea că era periculos să te deplasezi cu o viteză atât de mare.
În secolul al XIX-lea, riscul perceput de viteza fără precedent nu s-a referit doar la un posibil accident sau o deraiere. Unii credeau că oamenii pur şi simplu nu sunt adaptaţi să reziste la deplasările cu viteze mari. Ei considerau că organele interne ale pasagerilor se vor comprima spre spate, cu rezultate potenţial fatale.
Astfel de temeri ridicole au scăzut în cele din urmă, pe măsură ce călătoria cu trenul a devenit o obişnuinţă. Cu toate acestea, a apărut o nouă temere ridicolă. Se spunea că poate fi periculoasă pentru minte. Până în anii 1850, mulţi erau îngrijoraţi de faptul că viteza constantă a trenului, combinată cu zgomotul şi mişcările deranjante din vagoanele de cale ferată, afectau creierele pasagerilor şi-i înnebuneau.
Un exemplu ilustrativ al credinţei ridicole că trenurile îi pot înnebuni pe oameni este o întâmplare din anul 1865, petrecută în timpul unei călătorii cu trenul de la Carnforth la Liverpool, în Anglia. Un pasager înarmat a înnebunit şi a început să spargă geamurile pentru a ajunge la pasagerii din alte compartimente. Când trenul a încetinit şi s-a oprit în următoarea staţie, el s-a calmat. Când trenul a pornit din nou, iar a dat semne de nebunie. Ziarele contemporane şi profesioniştii din domeniul sănătăţii mintale au corelat atacurile de nebunie ale pasagerului cu călătoriile cu trenul. Cu toate acestea, în loc să argumenteze că este un individ cu tulburări psihice, pentru care călătoria cu trenul a fost un factor declanşator, au ajuns la concluzia că trenul a fost cauza bolii sale mentale. Credinţa a persistat, până în secolul al XX-lea.
FOTO: Shutterstock
