În Maramureş, credinţa este sculptată în lemn. Cine nu crede, să viziteze Mănăstirea Bârsana
Până nu demult, nicio altă biserică de lemn din Europa - şi poate nici din lume – nu întrecea turla de 57 de metri a bisericii de la mănăstirea Bârsana. Nu doar splendoarea arhitecturală a adus, însă, faimă lăcaşului sfânt, ci şi lupta Bârsanei pentru supravieţuirea ortodoxiei în Maramureş.
În lumina blândă a unei dimineţi de duminică, primele raze de toamnă încep să ruginească pe frunzele puţin palide ale arborilor din împrejurimi. Încă este linişte în curtea încăpătoare a Mănăstirii Bârsana. De prin casele comunei străvechi, oamenii încep să iasă, îmbrăcaţi frumos, în costume tradiţionale. Nu merg la vreun festival de obiceiuri tradiţionale, ci urcă pe aleea mănăstirii pentru slujba de duminică. Aşa e obiceiul aici, în Maramureş. La slujbele de duminică şi de sărbători, oamenii se îmbracă în portul popular.
Când bisericuţa din incinta mănăstirii se umple, credincioşii se aşază pe băncuţele ce înconjoară zidul exterior al bisericii. Ridicată din lemn masiv, cu picturi biblice, în stil tradiţional moroşan în interior, aceasta pare veche de când lumea, deşi este o construcţie nouă.
Povestea de 700 de ani a bisericii
Pe malul drept al râului Iza, una dintre văile spectaculoase ale Maramureşului, plină de legende şi de tradiţii, se află o aşezare străveche, Bârsana. Săpături arheologice au scos la iveală relicve care arată că aici au existat aşezări omeneşti încă din epoca hallstattiană, cândva între anii 500-1200 î.Hr. Oficial, însă, localitatea Bârsana a fost atestată abia în 1326, când regele Carol Robert a emis un document prin care îi erau recunoscute drepturile de posesiune asupra acesteia cneazului Stanislau Bârsan.
Se crede că aşezământul monahal, o biserică din lemn şi chiliile pentru călugări au existat chiar dinainte de atestarea moşiei Bârsana, cândva pe la sfârşitul secolului al XIII-lea. Anul exact al construcţiei şi viaţa monahală au fost, însă, pierdute în negura timpurilor. Ce se ştie este că mănăstirea a fost construită într-un loc din apropierea Bârsanei, zis Părul Călugărului. Cum aici aşezământul monahal era prea izolat, adâncit într-o pădure de foioase, Balcu Vodă, ultimul mare voievod al Maramureşului, a mutat mănăstirea pe malul drept al Izei, la hotarul Bârsanei.
Sfârşitul adus de catolici
Sfârşitul anilor 1700 au însemnat şi sfârşitul mănăstirii. Pe perioda anilor uniaţiei, când s-a legitimat unirea cu Biserica Romei a clerului român şi a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, Maramureşul a rămas o fortăreaţă a Ortodoxiei, Mânăstirea Bârsana având un rol important în apărarea tradiţiei religioase strămoşeşti. Credincioşii locului au rezistat, timp de câteva decenii, până în 1791, presiunii unirii cu Biserica Romei. În vara acelui an mănăstirea a fost desfiinţată, iar călugării au fost alungaţi, chiliile lor distruse şi averea mănăstirii confiscată. Doar biserica şi casa stareţului au rămas în picioare, iar pentru a le feri de profanare sau distrugere, credincioşii din Bârsana le-au mutat chiar în vatra satului, unde mai există şi azi.
Renaşterea lăcaşului sfânt
Au venit, apoi, comuniştii, care au confiscat terenurile moşiereşti ale Bârsanei. Câmpia pe care se afla mănăstirea a rămas goală până la căderea comunismului. Oamenii locului n-au uitat, însă, de vechiul lăcaş sfânt, aşa că, încă din 1991 s-au apucat să adune lemne pentru o nouă biserică. Doi ani mai târziu a fost sfinţită piatra de temelie a noii biserici. S-a stabilit ca noua Mănăstire Bârsana va fi una de maici, având hramul Soborul Sfinţilor 12 Apostoli, prăznuit pe 30 iunie. O altă decizie a fost ca nouă biserică să fie asemenea celei vechi, construită din lemn de stejar, în stil tradiţional maramureşean. A fost ridicată pe un deluşor, având la bază piatră de râu. În interior, pictura a fost realizată în stilul de acum 700 de ani, numele sfinţilor sau denumirile scenelor biblice fiind scrise în alfabetul chirilic.
Noua mănăstire a fost gândită ca un ansamblu arhitectural, construit, în mare parte, din lemn. Ca să ajungi la ea, porneşti din sat pe un drum ce urcă agale până la poarta de intrare a mănăstirii, care susţine şi impozantul Turn-Clopotniţă. Pe pajiştea din faţă, printre aleile de flori, se înalţă biserica, iar în stânga se află un Altar de vară şi un Aghistmatar, cu apă rece şi bună la gust. Ceva mai departe sunt Casa Voievodală şi Casa Artistului, unde se pot caza scriitori şi artişti. Ultima construcţie adăugată mânăstirii, în 2005, este Muzeul de icoane şi carte veche „Gavril de Bârsana“. Credincioşilor care vin să se roage aici, dar şi turiştilor din lumea largă, li se oferă şi o masă caldă, cu bucate tradiţionale maramureşene. Pe timp de vară, se oferă şi cazare în dormitoare cu opt sau cu mai multe paturi.
