Învaţă să spui „nu“
Ştiu... te temi să spui „nu“ pentru că ţi se pare că astfel îţi atragi antipatia celorlalţi. Şi atunci, preferi să te mai împovărezi cu o responsabilitate în plus, nu pentru sentimentul înălţător pe care ţi-l dă o faptă bună, ci pentru a te simţi acceptată. Îţi dai la o parte priorităţile şi nu te mai gândeşti la tine...
Ştiu pe cineva care a acceptat să-i ducă în fiecare zi copilul la şcoală unei amice, cu care nici măcar nu se înţelegea senzaţional. Un semestru întreg s-a plimbat prietena mea cu trei copii pe stradă (doi ai ei, unul al prietenei), fie soare, fie vânt, prin staţii de autobuz aglomerate, pentru simplul fapt că i-a fost jenă să spună „nu“. Ei bine, nici măcar un „mulţumesc“ n-a primit în schimb!
Când intervine sentimentul de vinovăţie
Spre sfârşitul semestrului, prietenei mele îi crescuse un sentiment de frustrare mare cât casa. Într-o seară, obosită şi nervoasă de pe drum, a pus mâna pe telefon şi a sunat-o pe amică. I-a spus scurt şi răspicat că de a doua zi nu-i mai duce copilul la şcoală. Fără motivaţii, fără scuze de faţadă. La care amica ei ştii ce-a făcut? A plusat, încercând să retrezească în prietena mea acel sentiment de culpă, în virtutea căruia foarte mulţi obţin foarte multe, pe spezele celor din jur. Dar prietena mea îşi învăţase lecţia. Prietena mea învăţase să spună „nu“.
O lecţie de viaţă
A fost o lecţie extraordinară, din care am învăţat că a te strădui să placi celorlalţi cu orice preţ naşte un şir lung de frustrări şi de nemulţumiri de sine, care nu construieşte nimic pozitiv. E totalmente antiproductiv. Pentru că nu suntem perfecţi şi pentru că fiecare dintre noi are limitele sale, e mai mult decât necesar să învăţăm să ne protejăm spunând „nu“. A spune „nu“ n-are nicio legătura cu ura, cu indiferenţa, nici cu lipsa de empatie.
De ce spunem „da“ atât de des?
Psihologii spun că suntem programaţi să spunem „da“ încă din copilărie. Mulţi dintre părinţi nu acceptă un „nu“ din partea copilului, identificându-l drept lipsă de respect. Dacă ar accepta refuzul copilului (nu vorbim aici de refuzul de a-şi face ordine în cameră, de pildă), i-ar arăta celui mic că părerea lui contează, că e respectat. La grădiniţă, la şcoală, în colectivitate, cei mici acceptă să se joace jocuri sau să facă lucruri care nu le plac, pentru că vor să se simtă acceptaţi. Ba uneori se lasă chiar umiliţi de propriii lor prieteni, doar ca să pară „de treabă“.
Lipsa de curaj se plăteşte
Mai târziu, când ne găsim serviciu, acceptăm să ne încărcăm cu responsabilităţi suplimentare, pentru că vrem să demonstrăm că suntem un membru de nădejde al echipei, ca să atragem atenţia şefului sau pentru că, chipurile, vrem să ne extindem aria de competenţe. De fapt, toate astea nu sunt decât nişte argumente palide pentru lipsa noastră de curaj în faţa lui „nu“.
Şi totuşi… cum începem să spunem „nu“?
Trebuie să identifici sentimentul de culpă şi să-l tai de la rădăcină. Preferi să-ţi petreci serile cu familia? Atunci trebuie să spui „nu“ şedinţelor târzii de la birou sau întâlnirilor cu comitetul de mămici care organizează un atelier despre „cum să-ţi bagi degetu-n nas“ în fiecare joi seara. Ţi-ai propus să faci cutare şi cutare lucruri într-o zi? Atunci trebuie să-i spui „nu“ bunei tale prietene care şi-ar lăsa copiii la tine, în timp ce ea se duce la un concert la Ateneu. Ţi-ai propus să dai jos câteva kilograme? Atunci trebuie să-i refuzi pe colegii de la serviciu, care abia te aşteaptă să ieşiţi la o bere după orele de program, şi să te duci la sală, aşa cum ţi-ai propus.
E simplu. Adu-ţi aminte de priorităţile tale şi evită stresul suplimentar. A! Şi încă ceva! Învaţă să refuzi invitaţiile la zilele aniversare la care n-ai niciun chef să te duci.
Gândeşte-te de două ori înainte să spui „da“
Când eşti tentată să accepţi ceva ce nu vrei să faci, ia-ţi o clipă de răgaz, nu răspunde din prima, cere o amânare. Nu e un îndemn la egoism, ci un apel la raţiune: planurile tale contează! Spunând „da“, vei acumula frustrări şi vei exploda la un moment dat: aşa că mai bine refuză din start, fără să intri prea mult în detalii. Vei constata că, în loc să te deteste, oamenii te vor aprecia. Vor aprecia faptul că te cunoşti, că ai un sistem închegat de acţiune, că urmezi un plan şi că pui pe primul loc bunăstarea ta şi a familiei. Vor aprecia, până la urmă, faptul că ştii ce vrei, şi te vor respecta. Şi asta-i mare lucru!
Sursa foto: journal.thriveglobal.com
