Mănăstirea Bistriţa şi întoarcerea fiilor rătăcitori
Mirosul de tămâie, rugăciunile şi vocile de îngeri ale măicuţelor te urmăresc la mult timp după întoarcerea de la Mănăstirea Bistriţa Olteană poate pentru că acolo eşti în sfârşit acasă, departe de tumultul lumii.
Dimineaţă ceţoasă,frig şi o întârziere de o oră care mă scoate din fire la o autogară din Bucureşti. Un început de călătorie de rău augur spre Mănăstirea Bistriţei. Tot drumul avea să fie presărat cu obstacole şi rezolvări neaşteptate. Pe ultima sută de metri am prins un autocar către Costeşti. Ceaţa m-a înconjurat ambiţioasă precum o boală grea până aproape de Râmnicu Vâlcea,apoi vremea s-a îndreptat ca prin minune. La Costeşti,m-am avântat spre mănăstirea aflată la şase kilometri cale de mers pe jos. Pe la mijlocul drumului,când nu mai speram la o ocazie,s-au lăsat barierele la o cale ferată şi un microbuz fără pasageri m-a condus până la destinaţie.
Am rămas mută în faţa mănăstirii înalte ca o cetate,care se ridica la poalele Muntelui Arnota. Porţile erau imense,larg deschise pentru orice pelerin. De altfel,surorile şi maicile mănăstirii sunt foarte primitoare. Într-un timp foarte scurt mi-au găsit o cămăruţă curată şi m-au ospătat. Te cuprinde imediat liniştea acestei lumi în care oamenii se mişcă după alte coordonate. Totul se face într-o ordine bine stabilită,nimic în grabă. Există un timp pentru odihnă,unul pentru lucru,altul pentru masă şi pentru rugăciune. Pelerinii sunt primiţi mereu cu o masă caldă,iar sora Nicoleta era prinsă cu treburile bucătăriei. A găsit totuşi răgaz să povestească despre mănăstirea ridicată de boierii Craioveşti la 1490. Nici prin gând nu-mi trecea că aici s-a tipărit Liturghierul,prima carte din Ţările Române,la prima tiparniţă din Ţara Românească. De altfel,mănăstirea promite şi deschiderea unui muzeu al cărţilor vechi.Minunea,un fapt obişnuit aiciDe cum intri,ceva te atrage în Biserică,să te rogi la moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Grigorie Decapolitul,la icoana Sfintei Ana şi la icoana cu două feţe a câte trei figuri ingenios prezentate,datorită unor lamele aşezate pe ambele feţe ale icoanei. Moaştele Sfântului au fost aduse la Mănăstirea Bistriţa în 1497 şi au fost ascunse,în timpurile grele,într-o peşteră,Peştera Liliecilor. În 1656,moaştele au fost mutate într-un sicriu de argint donat de Domnul Constantin Şerban Basarab şi de atunci,Sfântul a împiedicat strămutarea moaştelor sale.
Maicile nu vorbesc prea mult despre minuni,pentru că le văd atât de des. Pentru ele sunt fapt obişnuit. Mai degrabă te lasă să deschizi ochii şi să le observi pe cele întâmplate ţie. Rareori,strecoară câte o istorisire precum aceea a bunicului sorei Mihaela,care nu auzea cu o ureche,dar după ce s-a uns cu ulei sfinţit de la candela Sfântului Grigore,a început să audă sau a soţiei Diaconului care suferă de cancer şi,de când vine la Mănăstirea Bistriţa se simte mai bine.
O fetiţă care venise în pelerinaj se ruga spunând „Tatăl nostru” la fiecare bobiţă de metanie. În aceeaşi noapte l-a visat pe Sfântul Grigorie care a sfătuit-o să nu se mai roage aşa şi să spună mereu rugăciunea inimii. De fapt,aceasta este cea mai mare schimbare pe care o resimt pelerinii Mănăstirii Bistriţa:întoarcerea la rugăciune şi la legile ortodoxismului care te feresc de bolile grele prin care se plătesc păcatele. Când noi toţi ne vom întoarce la rugăciunea de seară,la mersul la bisercă dumininca,la postul ţinut cât de puţin,atunci probabil Sfântul nu va mai face minuni,pentru că nu vor mai fi boli sau neînţelegeri.
Venisem avidă să aflu mai multe despre cum a scăpat Bucureştiul de ciumă în 1763,Craiova de invazia lăcustelor,Oltenia de secetă,despre cum a lecuit de cancer o credinciosă din Sibiu,despre cum a uşurat naşterea unei femei care se chinuia de trei zile. Mă comportam ca Toma Necredinciosul şi deodată mi-am dat seama că primeam altceva mai important:liniştea,inocenţa copilului care crede fără să cerceteze,încrederea că Domnul şterge orice teamă pentru ziua de mâine. Mă simţeam acasă. Pe la vecernie vremea s-a înrăutăţit,dar nu mi-am mai făcut griji pentru plecare. În ultima clipă,o familie s-a oferit să mă ducă până în Râmnicu Vâlcea,la autogară.
În fiecare an de Paşte,priviţi din clopotniţă,pelerinii stau fără să vrea în forma hărţii României,iar primele lumânări care se aprind şi cele mai multe se află în partea care corespunde Moldovei,apoi cele din zona Bistriţei.
