Povestea bicicletei

Bicicleta s-a născut din necesitatea oamenilor de a se deplasa pe distanţe mari, în mod autonom. Istoria ei a început în 1817, când baronul german Karl Drais von Sauerbronn a inventat un dispozitiv din lemn, pe două roţi, numită Laufmachine - adică maşina de alergat sau drezina. Cu ajutorul ei, baronul putea să străbată mai uşor vastele sale domenii.

De la drezină la „picior iute“

Vehicolul primitiv nu avea nici lanţ, nici pedale, iar cei care o foloseau trebuiau să împingă cu picioarele în pământ pentru a se deplasa. Viteza maximă atinsă în acest fel era de maximum 14 km/h. Un exemplar se păstrează şi astăzi într-un muzeu din Heidelberg, Germania. Un an mai târziu, în 1818, drezina din lemn a fost brevetată sub numele de velociped. Denumirea provenea din latină (velocis = rapid, pedis= picior) şi a fost, mult timp, numele generic dat străbunicilor bicicletei de azi.

Pedalele cu du-te vino

Prima bicicletă cu pedale a fost concepută în 1939, de către fierarul scoţian (Kirkpatrick MacMillan). Era de fapt o drezină îmbunătăţită şi dotată cu un ingenios sistem de pedale, montate de-o parte şi de alta a roţii din faţă, care permiteau înaintarea fără ca picioarele biciclistului să atingă solul. Pedalele nu efectuau o mişcare de rotaţie, ci una de du-te vino, acţionând astfel nişte tije rigide, fixate de manivele, care antrenau mişcarea roţii din spate.

Roţi de dimensiuni fabuloase

În Franţa, Pierre Michaux şi fiul său, Ernest, au avut ideea, în 1861, de monta pedalele în centrul roţii din faţă. Pentru a micşora cadenţa pedalării, inventatorii au mărit progresiv diametrul roţii dinainte până la 1 m. Bicicletele Michaux au început să fie tot mai căutate, mai ales după Expoziţia Universală de la Paris, din 1867. Roata din faţă a continuat să capete dimensiuni tot mai mari, ajungând, în 1870, la fabulosul diametru de 1,5 m. Ca să se poată urca în şa, biclistul trebuia să fie un adevărat acrobat - şi risca, la fiecare denivelare a drumului, să fie proiectat peste roata din faţă. Pentru o mai mare elasticitate, roţile au început să fie fabricate din cauciuc dur. Dar, în timp ce bărbaţii nu se dădeau în lături să încalece un velociped instabil,

doamnele, strânse în corset şi cu fuste lungi, aveau nevoie de altceva. Aşa a apărut triciclul, care oferea o prestanţă în timpul plimbării şi era folosită şi de către medici şi avocaţi.

Primul model lipsit de pericol

Bicileta modernă îşi datorează existenţa ingeniozităţii britanicilor Henry Lawson şi John Kemp Starley. Bicicleta lui Lawson a fost prima echipată cu un sistem de transmisie prin lanţ, de la pedale la roata din spate (1880). Cinci ani mai târziu, Starley adapta sistemul de transmisie prin lanţ unor roţi de dimensiune redusă – dimensiune „normală“, am zice noi astăzi . Velocipedul astfel echipat a fost lansat sub numele de „Rover Safety Bicycle“ sau „bicicleta sigură“: călătorul era instalat pe şa, în dreptul roţii din spate, ceea ce făcea imposibile căderile peste roata din faţă, aşa cum se întâmpla frecvent la modelele anterioare. De aici până la „bicicleta rândunică“, lansată în 1900, nu mai era decât un pas.

Un aer de libertate

„Rândunica“ pe două roţi avea roţi egale ca dimensiune, fără a mai fi supradimensionate, şi pneuri demontabile, umflate cu aer, ceea ce permitea reducerea frecării şi atingerea unor viteze de neimaginat până atunci. A fost primul mijloc de locomoţie rapidă pentru poliţiştii din vestul Europei - şi a permis crearea primelor modele pe două roţi pentru doamne. Pentru prima oară în istorie, femeile au devenit independente şi au început să călătorească pe distanţe mari. Bicicleta le-a dat, astfel, un sentiment de libertate necunoscut până atunci. Este şi cazul lui Annie Londonderry, prima femeie care a mers cu bicicleta în jurul lumii. Prima femeie din România admirată pe bicicletă a fost Maria Mihăescu, supranumită şi Miţa Biciclista, o excentrică figură a Bucureştiului interbelic. Obişnuia să străbată Calea Victoriei pe „biţiclu“, spre uimirea trecătorilor.