Macii, rubinele verii
E vremea macilor, care însângerează aprins, ca-n fiecare an, lanurile de grâu şi câmpiile cu ierburi înalte. Aceste flori minunate nu sunt doar de culoare roşie, aşa cum ştim cei mai mulţi dintre noi. Au surate multicolore în toate regiunile lumii.
Macul roşu, simbolul dragostei
Macii roşii sunt de două feluri, de câmp şi de grădină. Cel de grădină reprezintă una din cele mai vechi plante cultivate în Europa, uleiul extras din seminţele sale şi petalele fiind folosite în medicina tradiţională. Macul-de-câmp conţine alcaloizi care au proprietăţi somnifere, sedative sau analgezice - şi care pot fi toxice în cantităţi mari. În literatura persană, macii roşii erau consideraţi florile dragostei eterne şi mai reprezentau sacrificiul suprem pentru o cauză dreaptă.
Shirley, floarea vicarului
O plantă ornamentală foarte apreciată este cel numit Shirley Poppy. Planta este rudă cu macul-de-câmp şi este creaţia reverendului englez William Wilks, vicarul parohiei Shirley. În 1880, Wilks a descoperit, într-un colţ al grădinii sale, o variantă de mac ale cărui petale erau tivite cu alb. Printr-o selecţie riguroasă şi hibridizare, vicarul a obţinut, de-a lungul anilor, o paletă largă de culori, de la alb la violet pal şi roz, precum şi exemplare cu petale mărginite în culori contrastante. Alţi grădinari pasionaţi au obţinut varietăţi din ce în ce mai complexe şi mai spectaculoase, numite „Sidef“, „Aripi de zâne“ sau „Corul îngerilor“.
„Iluminare“, varietatea nordică
Etalează culori strălucitoare şi aduc mai degrabă cu florile de untişor. Cu toate acestea, sunt rude bune cu inflorescenţele roşii din restul Europei – numai că cresc în nordul continetului european. Macul islandez este o floare boreală şi preferă regiunile subpolare, putând creşte şi pe înălţimile muntoase din Asia Centrală. Are un parfum uşor, însă aspectul fragil ascunde un pericol greu de sesizat. Toate părţile plantei sunt toxice şi conţin alcaloizi puternici. Speciile sălbatice au culoarea galbenă şi albă, iar cele cultivate poartă nume romantice: „Bule de şampanie“ (în nuanţe de roz, purpuriu, piersiciu, bej), „Ţara minunilor“ (o varietate pitică), „Flamenco“ (petale roz mărginite cu alb), „Iluminare“ (cu tulpini înalte).
Macul auriu, mândria Californiei
Macul californian, cunoscut şi sub numele de macul auriu, este mândria statului american unde creşte pe suprafeţe mari. De altfel, este simbolul Californiei. Când înfloreşte, câmpiile verzi se transformă în fabuloase întinderi portocalii. Este folosit în scop ornamental, dar are şi virtuţi medicinale recunoscute. Indigenii amerindieni folosesc extractul de mac auriu pe post de sedativ uşor. Planta are utilizare şi în gastronomie, iar polenul e un ingredient cosmetic apreciat.
Macul albastru de pe Everest
În primăvara anului 1922, expediţia britanică condusă de legendarul George Leigh Mallory a descoperit, pe când încerca să cucerească Muntele Everst, macul albastru, Meconopsis. Floarea a fost prezentată la expoziţia Societăţii Regale de Horticultură din Anglia, 4 ani mai târziu. Cum era însă greu de cultivat, a căzut în uitare de-a lungul anilor. Regatul Bhutan a declarat-o floarea sa naţională – până când oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că specia la care se făcea referire era de fapt diferită. Floarea indigenă a primit numele de Meconopsis gakyidiana.
Ştiai că...
... pe bancnota românească de 200 de lei figurează şi maci? Designul bancnotei cuprinde portretul poetului Lucian Blaga, un poem într-o carte, maci roşii.
Colţul animalelor
Potto, maimuţica leneşă
Este un animăluţ nocturn, din familia primatelor, şi îşi are habitatul în zonele tropicale din Africa. Mai este numit „Softly-Softly“ (ceea ce s-ar traduce „pâş-pâş“), după modul silenţios în care se deplasează, precum şi „maimuţica africană leneşă“. Este o vietate relativă mică - măsoară 30-40 cm lungime, nu depăşeşte 1,5 kg - , iar anatomia lui prezintă o serie de caracteristici. Trei dintre vertebrele gâtului au vârfuri ascuţite, care aproape că străpung pielea, şi sunt folosite drept armă. Când este atacat, Potto îşi întoarce şi ascunde faţa şi prezintă inamicului gâtul cu ţepi. Animăluţul poate însă şi muşca, iar saliva lui duce la umflarea rănii. O altă caracteristică o reprezintă lăbuţele cu degete opozabile, care îl ajută să se prindă de crengi. Potto îşi duce viaţa mai mult în copaci şi nu supravieţuieşte în habitatele lipsite de arbori.
